Şi eu am citit Solenoid. Şi propoziţia asta e mai importantă şi mai adevărată decât et in Arcadia ego, pentru simplul motiv că Arcadia nu există. Când o să ajungă un roman celebru în toată lumea, o să mă laud că l-am citit printre primii, atunci când a apărut. Că am trăit în Solenoid câteva săptămâni, şi în timp ce-l citeam, şi în celelalte ore, când îmi trăiam viaţa de zi cu zi.
Romanul oferă revelaţii după revelaţii după revelaţii, dezgropând şi reformulând obsesii existenţiale ale fiecărei fiinţe umane dotate cu creier – ganglionul din craniu, cum îi place lui Mircea Cărtărescu să-l descrie – care mai şi meditează, nu doar execută, dar deschizând (la modul concret) şi uşi către ipoteze nevizitate sau neaprofundate.
Cartea este scrisă de un dublu, un geamăn al lui Cărtărescu dintr-o existenţă paralelă, în care Bucureştiul a evoluat fără să se elibereze de sub o dictatură oarecare, în care succesul literar nu s-a întâmplat niciodată, ci dimpotrivă, în care scrisul este nu o activitate lucrativă, însoţită de toate bornele comune ale vieţii de scriitor, ci o autopsie pe viu, o inscripţionare a propriei fiinţe, începând cu pielea, până la ultimul centimetru, şi continuând cu organele interne, o scotocire în propriile viscere, în propriul subconştient, în propriile fantasme, coşmaruri, dureri. Miza ontologică este imensă, iar ipotezele deschise de Cărtărescu prin Solenoid, infinite. Cu limitele înţelegerii noastre tridimensionale începem doar să întrevedem infinitul perceptibil dintr-o a patra dimensiune, care este nimic pentru infinitul perceptibil dintr-o a cincea, care este nimic pentru Dumnezeul aflat la o depărtare inconcevabilă (iar la acest cuvânt ar fi trebui să pun ghilimele, fiind o calchiere a lui Cărtărescu după englezescul inconceivable – de neimaginat, de neacceptat).
Scriitorul-pe-sine scormoneşte fiecare pliu al existenţei şi scoate la lumină neîntâmplări neverosimile dar posibile, descrie frici ancestrale, universuri ce ne conţin şi altele pe care le conţinem, într-un mise en abîme infinit, şi nu explică, dar construieşte o logică a coincidenţelor ilogice ce ne alcătuiesc destinele. Sub lupa şi bisturiul său, suferinţa umanităţii capătă dimensiuni giganteşti şi consistenţă concretă, curgând prin conducte ce alimentează o lume subterană. Revolta împotriva acestei suferinţe, cu origine şi descărcare în alte dimensiuni, este, de asemenea, proporţional manifestă.
Solenoid este o evadare parţială din închisoarea limitelor noastre. Este o manifestare a vocaţiei umane de a înţepa ici-acolo, absurd, dar real, zidurile închisorii inexpugnabile în care ne aflăm, de a ne ridica din când în când, imposibil de vertical, din platitudinea existenţelor noastre, de a descifra indescifrabilul cifru al mesajelor din lumi ce pentru noi nu există.
Desigur, să faci dragoste suspendat în câmpul magnetic al unui solenoid imens aflat la temelia casei este imposibil, dar este imposibil? Să descoperi mereu alte camere în casa ta şi să cauţi o zi întreagă dormitorul, trecând prin numeroase astfel de camere este absurd, dar este absurd? Să simţi că ai fost, într-o noapte, peste noapte, obiectul unui experiment care ţi-a schimbat drumul, care te-a schimbat pentru totdeauna cumva, printr-o mică modificare în softul ce te animă, în hardul în care exişti, că fiecare gest neînsemnat – o privire în lateral, un tic nervos, un pas mai apăsat – este decisiv pentru destinul tău, că te învârţi înnebunit în propriul labirint din care nu există ieşire decât pe verticala ce-ţi este imposibilă, că, din când în când, viaţa ţi se bifurcă iremediabil şi o parte din tine, cea în care te afli, o ia pe o traiectorie, iar despre cealaltă parte, care continuă să evolueze undeva, cumva, nu vei mai şti nimic… sunt fragmente de gând care nu stăruie, pe care le ignorăm în concreteţea înşelătoare a vieţilor noastre limitate. Scriitorul geamăn al lui Cărtărescu nu le ignoră, ci le aprofundează într-un roman de 837 de pagini, care reuşeşte să ne disloce ontologic din confortul suferinţelor concrete, aşa cum Bucureştiul unei triste istorii paralele este dislocat în final, cu toate mecanismele sale secrete, lăsând în urmă un crater fără fund. Alegerea finală, de dimensiuni faustice, este între cunoaşterea trans-dimensională, transcendentă şi umanitatea constrânsă de limite, iar scriitorul îşi aruncă în foc, în craterul fără fund, manuscrisul ce face parte din sine, alegând să trăiască în iubire. Un final ce poate părea banal pentru un roman atât de complicat, dar chiar sfânta simplitate este deznodământul logic opozabil.
1 comentariu