După ce, timp de mai bine de trei ani, a vestit Evanghelia Împărăţiei şi a săvârşit minuni, culminând cu învierea lui Lazăr din Betania, Iisus Hristos Se îndreaptă acum, pentru ultima oară, spre Ierusalim. La intrarea în Ierusalim, Fiul Omului este primit cu urarea: „Osana, fiul lui David”. Cuvântul „Osana” înseamnă „mântuieşte”, adică mântuieşte-ne, Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-ne, Fiul lui David, scapă-ne de păcate, scapă-ne de rătăcire, luminează-ne ochii sufletului şi ne mântuieşte din robia patimilor. Cu această urare împărătească este primit Mântuitorul astăzi, în cetatea păcii, care în curând avea să devină tribunalul nedrept, ce-L va condamna la răstignire.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Cu această strigare Îl primeşte mulţime mare de popor, fără deosebire  de vârstă, de stare socială, pe cel mai umil om şi Dumnezeu, călare pe un asin. Mulţimea Îl primeşte aşternându-I hainele cele mai de preţ înaintea picioarelor şi ţinând ramuri de finic în mâini. Nici copiii nu tac, nevinovaţii prunci pe care Mântuitorul îi chemase la El Îl întâmpină cu bucurie. Numai fariseii şi cărturarii vremii nu vedeau cu ochi buni primirea aceasta a Fiului lui Dumnezeu.

Cu câteva zile înainte de evenimentul triumfal, Mântuitorul îl înviase pe Lazăr, „prietenul Său”, care murise de patru zile. În fapt, învierea lui Lazăr și intrarea triumfală în Ierusalim sunt strâns legate pentru că prin minunea săvârșită în Betania – acolo unde locuiau Lazăr și cele două surori ale sale, Marta și Maria – ni se adeverește învierea cea de obște a tuturor celor adormiți (drepți și păcătoși) și de aceea Hristos a fost astfel întâmpinat la intrarea în Ierusalim, fiind slăvit ca biruitor al morții. Ramurile de finic (de salcie, la noi, la români) pe care oamenii le-au ținut în mâini în ziua intrării Domnului în Ierusalim și pe care le ținem și noi astăzi sunt simbolul biruinței și triumful datorat învierii lui Lazăr, care a fost preînchipuirea Învierii lui Hristos, dar și a învierii de obște a tuturor oamenilor.

Un fapt extrem de important se petrece imediat după ce Iisus află că Lazăr a murit. Venind înspre Betania, Marta iese în întâmpinarea Domnului și, văzându-i durerea, Hristos a lăcrimat. Lacrimile sunt dovada firii omenești, dar și a faptului că Hristos a luat firea omenească pe de-a-ntregul, fiind în acest fel Dumnezeu desăvârșit și om întreg și desăvârșit. Hristos a lăcrimat pentru moartea lui Lazăr și pentru faptul că a văzut pătrunderea morții, urâțirea chipului omenesc și stricarea firii omului ca urmare a păcatului. Omul nu a fost zidit pentru a muri, dar păcatul a făcut să pătrundă în el stricăciunea. În Sfintele Evanghelii se menționează de două ori că Hristos a plâns. Prima dată, atunci când S-a aflat în fața morții prietenului Său, Lazăr, iar a doua oară, atunci când venea spre Ierusalim, gândindu-Se că această cetate va fi dărâmată, nelăsând „piatră pe piatră pentru că nu și-a cunoscut vremea cercetării sale”.

Intrarea Domnului în Ierusalim este punctul culminant al gloriei pământești a modestului prooroc din Galileea, niciodată nefiind înconjurat de atât de mare mulțime de oameni. Și dacă, de obicei, Iisus Hristos evita zarva și agitația omenească și nu căuta onoruri și venerație din partea poporului, de data aceasta El nu pune capăt strigătelor de bucurie ale oamenilor, iar atunci când fariseii, plini de furie, Îi cer să le interzică ucenicilor cântarea de slavoslovie, Domnul răspunde: „Dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga”.

Iisus intră în cetatea Ierusalimului călare pe mânz de asin (ca semn al smereniei), fără armură strălucitoare, fără cunună de învingător pe cap, părând întruchiparea păcii și a blândeții. Deși mulțimea Îl ovaționa, Iisus era trist pentru că El știa că această manifestare de bucurie uriașă la adresa Sa avea și un simțământ deloc veridic al iudeilor: acela că ei vedeau în Iisus Hristos pe împăratul care se va așeza în fruntea oștirilor israelite și va alunga jugul roman. Mai mult, tristețea Mântuitorului era cauzată de faptul că această gloată, care avea asemenea așteptări de la El, Îi va întoarce spatele ca unui amăgitor, din pricină că nu-i va îndreptăți așteptările; deși El nu le-a promis nimic, dovedindu-le că nădejdile lor sunt deșarte, ei tot Îl vor urî, din dezamăgire, așa încât oamenii care în ziua ultimei Sale intrări în Ierusalim strigă cu atâta entuziasm: „Osana!”, vor striga peste câteva zile cu înverșunare: „Răstignește-L!”.

Mulțimea este nestatornică, iar nestatornicia este unul dintre păcatele grave. Ne pasionăm ușor de orice lucru nou, ne avântăm cu încântare la orice lucrare nouă, mai ales dacă poartă pecetea idealismului, însă pasiunile acestea se răcesc la fel de repede precum apar, iar când se ivesc primele piedici, pune pe noi stăpânire descurajarea și nu încercăm să luptăm.

Statornicia reprezintă capacitatea de a păstra neschimbate până la capăt scopul și orientarea fundamentală a vieții. Statornicia până la capăt, până la moarte, este indispensabilă. Nu ajunge doar să pornești pe calea creștină, ci trebuie să și ajungi la țintă și, dacă viața creștină, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, este ca o alergare în arenă, în care toți luăm parte la întrecere, este limpede că premiul îl primesc doar cei care aleargă până la final. Atletul care la jumătatea cursei încetează să mai alerge se elimină singur de pe lista pretendenților la victorie, și oricât de rapid ar fi alergat prima jumătate a cursei, asta nu îi va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.

 

Sursa foto: stiri.tvr.ro

         

(Citit de 444 ori, 1 afisari astazi)