Parabola fiului risipitor – ce folos să aduni dacă nu poţi dărui

Capitolul al XV-lea din Evanghelia după Luca cuprinde trei parabole: oaia cea pierdută, drahma cea pierdută şi fiul risipitor. Toate cele trei pilde exprimă bucuria aflării, a regăsirii a ceea ce părea pierdut: a oii, a monedei de mare valoare, a fiului risipitor. Cele trei parabole reprezintă răspunsul dat de Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor care-L acuzau că stă mereu în preajma vameşilor şi păcătoşilor, arătându-le că cei păcătoşi se pot întoarce, pot fi mântuiţi.

Parabola fiului risipitor (cea mai lungă dintre pildele evanghelice) poate fi deopotrivă denumită: parabola întoarcerii fiului risipitor, a tatălui primitor, a tatălui care așteaptă, a compasiunii tatălui și a celor doi fii pierduți sau a tatălui iubitor și a fiului mânios.

Pe de o parte, pilda îl are în centru pe fiul cel mic care, la un moment dat, acționând în virtutea libertății pe care o are orice om și pe care el o transformă în nesupunere, își cere partea de avere pe care o cheltuiește într-o țară îndepărtată, trăind „în desfătări”; hotărăște să se întoarcă, tatăl primindu-l și repunându-l în demnitatea din care se suspendase pentru o vreme. Toate aceste etape ale întoarcerii fiului risipitor la casa părintească constituie, în fapt,  elementele componente ale Tainei Spovedaniei.

Pe de altă parte, aflăm că de la momentul regăsirii și iertării lipsea fratele cel mare care, ajungând acasă, își manifestă protestul față de atitudinea iertătoare și iubitoare a tatălui, demonstrându-și în acest fel suficiența morală pentru că deși era un om supus, muncitor și cinstit, era, totodată, mândru pentru viața lui corectă, egoist, zgârcit și invidios. Fiul mai mare se aseamănă creştinului care trăieşte lângă Dumnezeu nu ca un fiu, ci ca un străin. Evlavia lui, adesea numai exterioară, este lipsită de dragoste. Un om care nu poate dărui şi nu se poate dărui nu va înţelege niciodată taina bunătăţii şi iubirii dumnezeieşti. Constantin Noica spune, referitor la acest gest al fiului celui mare: „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Există risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există risipă şi la cel care strânge, fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat”; și continuă Constantin Noica: „la ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi puţină dragoste? Tot ce a stâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desăvârşire pe care şi le-a pregătit, nu-l desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie şi nu-l însoţesc în singurătatea sa morală”.

Avem de-a face, pe de o parte cu suspensia morală a fiului cel mic (pentru o vreme părăsește adevărata ascultare), iar pe de altă parte cu suficiența morală a fiului cel mare (respectarea strictă a unor norme îl face să creadă că poate primi recompensa supremă).

Atât în Vechiul Testament, cât şi în literatura universală sau română sunt zugrăvite şi alte persoane sau personaje asemenea familiei fiului risipitor.  Vechiul Testament ne relatează că regele David avea un copil pe nume Absalom. Ţinea la el foarte mult; toate i le-a făcut pe voie. Dar cum a crescut, a uneltit împotriva părintelui său, s-a răsculat împotriva lui, a vrut să-i răpească tronul, l-a alungat din cetate şi astfel David culegea ce a semănat: umbla pe drumuri pustii, părăsit, plângând, cu capul descoperit, cu picioarele desculţe, spunând: „Iată fiul meu, care a ieşit din coapsele mele, caută sufletul meu”. Cu tot răul pe care i-l pricinuise, în adâncul inimii David nutrea aceeaşi  dragoste părintească. A avut loc o confruntare între oştile lui David şi cele ale lui Absalom. Bătălia a avut loc într-o pădure. Oastea lui David a învins pe răsculaţi. Soldaţii lui Absalom și-au căutat scăparea prin fugă. În timp ce încerca să scape, călare pe un catâr, Absalom îşi încurcă părul în ramurile unui copac şi rămase astfel suspendat între cer şi pământ; catârul fugi de sub el, părăsindu-l. Ioab, comandantul suprem al armatei lui David, îl găsi pe Absalom şi-i străpunse inima încă plină de viaţă cu trei suliţe, nesocotind astfel porunca împăratului de a nu-i ucide fiul. Moartea fiului său iubit îl îndureră adânc pe David: „O, fiul meu Absalom, Absalom, fiul meu! Mai bine muream eu în locul lui!”. David l-a iertat pe fiul său şi niciodată nu i-a purtat ură pentru felul în care acesta s-a comportat față de el, aşa cum şi tatăl din parabola fiului risipitor îl iartă pe fiul său, reîntors după ce îşi cheltuise toată averea în plăceri.

Un exemplu negativ este cel descris de marele scriitor rus, Dostoievski. Sugestivă rămâne scena din Fraţii Karamazov, când Mitea, unul din fii, încearcă să-l ucidă pe bătrânul Karamazov. Avem de-a face cu un antimodel. Pentru că, dacă David îşi iubea excesiv fiul, personajul marelui scriitor rus este un tată denaturat, care trăieşte doar pentru sine şi pentru care familia şi copiii nu înseamnă nimic. Nu este de mirare că el pierde dragostea fiilor săi; în final, ei ajungând să-l perceapă nu ca pe un aliat în lupta cu viaţa, ci dimpotrivă ca pe un rival în competiţia supravieţuirii. „Uite-l, ăsta e rivalul meu, omul care-mi otrăveşte zilele, călăul care vrea să-mi distrugă viaţa!”, spunea Mitea când ajunsese să își dorească să-şi ucidă tatăl. Cu toate acestea, nu recurge la acest gest, recunoscând: „M-a păzit Dumnezeu în momentul acela”.

Însă exemplul concludent din literatura română care poate fi asemănat tatălui iertător din pilda fiului risipitor este cel din romanul „Moromeţii” a lui Marin Preda. Ilie Moromete, tatăl  era un pater familias, un legiuitor drept, care îşi dorea să aibă grijă şi să dirijeze rostul fiecărui membru al familiei. Nu degeaba, el apare, chiar în ochii copiilor, ca unul care are un dar deosebit, căci spune autorul: „Tatăl avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Nu trebuie să uităm însă că, în spatele măştii de legiuitor, se ascunde, totuşi un om. Moromete ne dovedeşte uneori că, în adâncul sufletului său îşi iubeşte copiii, deşi, aparent, îşi cenzurează orice înduioşare faţă de ei. Exemplul elocvent este reprezentat de scena serbării şcolare la care Niculae, fiul cel mic, primește premiul întâi, deşi tatăl, neinformat se aştepta să rămână repetent. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să spună o poezie, toate acestea îi produc lui Moromete o emoţie puternică, profund umană. Este momentul în care, văzându-şi copilul pe scenă, Moromete este zdrobit de povara sentimentului patern, nemaiputându-şi cenzura emoţia: „…prăpăditul de el…când l-am văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima…”. Imaginea este întregită de întoarcerea spre casă de la serbarea şcolară, când tatăl şi fiul trăiesc, prin gesturi stângace şi cuvinte izvorâte dintr-o inimă ce părea până atunci îngheţată, cele mai curate sentimente familiale.

Dar cei trei fii vitregi – Paraschiv, Nilă şi Achim – asemenea fiului risipitor, aleg să plece la Bucureşti, să-şi părăsească tatăl, dar să-şi ia o parte din avere, fără ca tatăl să ştie. Însă, aceşti fii risipitori ai lui Ilie Moromete vor sfârşi înghiţiţi chiar de lumea la care tânjeau şi de care tatăl-legiuitor s-a luptat să-i ţină departe. El este un legiuitor întrucât a tronat o lume, lumea paradisiacă a satului, o lume cu care a reuşit, până la un punct, să pună în umbră lumea de griji şi nevoi a oamenilor mari. Mărturia o dă chiar fiul devenit peste timp marele scriitor: „Mi-era de ajuns să îi aud glasul liniştitor: Ce faci, mă, copile? şi lumea întunecată, a cărei perdea se dăduse o clipă la o parte şi văzusem urâtul şi abjecţia, se închidea la loc şi înceta să mai existe pentru mine ”.