Matei Vişniec, scriitor şi jurnalist: „Contactul cu oroarea este hrănitor pentru literatura mea”

„Un roman de Nobel” – este sintagma rostită de Marina Capbun (conf. univ. dr., fosta mea profesoară din facultate) care mă incită şi mai mult să citesc romanul lui Matei Vişniec, „Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă”, lansat ieri la Universitatea „Ovidius” din Constanţa. Mă gândesc că un critic nu se lansează nejustificat în asemenea afirmaţii…

Romanul face parte dintr-o etapă a vieţii scriitorului care reprezintă o întoarcere spre centru, după o iniţiere de„Iubesc toate genurile literare ca şi cum ar fi copiii mei sau ca şi cum aş fi eu un gen literar…” 30 de ani ce l-a purtat prin ceea ce el numeşte periferii, adică Franţa, unde trăieşte de 30 de ani, Parisul, un reper al civilizaţiei, şi Avignonul, oraşul festivalurilor de teatru. Pentru a transmite sugestiv audienţei ce înseamnă această întoarcere a „busolei sale interioare”, Vişniec s-a folosit de scenariul basmului în care eroul era trimis în lume de tatăl său, cu îndemnul şi cu certitudinea că va găsi o comoară. Şi umblă, pe un traseu iniţiatic care îl aduce din nou acasă, iar sub pragul casei părinteşti găseşte comoara. Rădăuţii sunt pentru Matei Vişniec acel centru al lumii, locul comorii, sursa redescoperită de vitalitate, fior, inedit, surpriză.

Chiar dacă dilema pe care o trăieşte acum este dacă nu cumva s-a păcălit prin plecarea spre periferii, el a îndemnat toţi tinerii prezenţi să călătorească, să plece, să se distanţeze, întrucât distanţarea îţi dă posibilitatea unei evaluări corecte. Cu alte cuvinte, nu poţi vedea comoara dacă stai pe ea.

O altă întrebare la care Vişniec încearcă să dea răspuns, după propriile-i spuse, în romanul prezentat este referitoare la sursele pasiunii sale pentru teatru, al cărei început îl identifică într-o întâmplare povestită la începutul romanului: înmormântarea unui văr, mort de tânăr din cauze necunoscute. Ritualul înmormântării, începând de la spălarea mortului, îmbrăcarea, nunta mimată conform tradiţiei, l-a făcut să descopere ordinea, rânduiala lumii, „cosmosul în opoziţie cu haosul”, pentru că fiecare moment avea o simbolistică, era codat. Era un spectacol, iar spectacolul „ne structurează viaţa, ne dă sens, ne scoate din monotonie, structurează galaxia de sensuri şi ne salvează”.

În aceeaşi ordine de idei, dramaturgul le-a recomandat celor prezenţi un alt festival, mai accesibil, cel de la Sibiu, care oferă chiar şi celor care nu au bani sau nu reuşesc să-şi procure bilete, o atmosferă excepţională şi spectacole de stradă „stupefiante prin frumuseţea lor”. (O recomandare bine-venită şi bine-intenţionată, dar resimţită întotdeauna ca umilitoare de constănţeni, care nu au parte de asemene manifestări culturale, ci doar de exhibiţii jenante ale prostului gust, mitocăniei şi lipsei de cultură.)

Întrebat ce îl ţine în profesia de jurnalist[i](descrisă ca deplorabilă în câteva piese, dintre care una va fi reprezentată astă-seară pe scena Teatrului de Stat din Constanţa – „Şobolanul rege”), Matei Vişniec a răspuns întrucâtva şocant: „Contactul cu oroarea este hrănitor pentru mine ca scriitor”. El a comparat dubla sa calitate, de scriitor de ştiri efemere şi de literatură perenă, cu masca teatrală care cu jumătate de faţă râde, cu cealaltă jumătate plânge. În faţa mizeriei umane cotidiene, o jumătate se căinează: „nu se poate, chiar aşa de imbecil e omul, atât de jos se poate coborî?”, iar cealaltă jumătate se îmbărbătează: „omul e totuşi o lumină”.

Creatorul Matei Vişniec, aflat între două culturi, între două profesii, pendulând între centru şi periferie, a vorbit şi despre complexul literaturii periferice, pe care românii îl au şi de care ar trebui să scape, să se emancipeze, mai ales în contextul actual, în care, spune el sincer, „literatura cea mai originală se scrie în sud-estul Europei”. De ce? Pentru că presiunea societăţii de consum se simte în cultura occidental-europeană, care întreţine, la rându-i, un complex faţă de literatura anglo-saxonă. Doar că de peste ocean lucrurile se văd altfel: dramaturgii americani, deşi au succese incontestabile, îi invidiază de dramaturgii europeni, care pot crea piese de artă, jucate, în timp ce ei creează piese de consum. Cât despre romanul lansat ieri, Vişniec spune că, dacă ar fi fost scris în franceză, probabil că nu ar fi fost publicat în Franţa, pentru că este atipic, iar editorul s-ar fi temut să nu piardă bani.

Elogiul pe care autorul l-a adus limbii române, expresivităţii, multitudinii de sensuri pe care caracterul dual – latin şi slav, balcanic – le pune la îndemâna scriitorului a avut această concluzie: „Dacă piesele le scriu în limba franceză, romanele le scriu în limba română, cu o mare voluptate, pentru că mă eliberează, este ca şi cum aş avea o armă secretă, este planul B. Limba română este o extraordinară bombă creativă”.

Pe Matei Vişniec l-am descoperit în facultate, în poezie, mai întâi prin intermediul aprecierilor făcute de Marin „Mie mi-a plăcut de omul acesta [Marin Mincu – n.r.]care a avut curajul de a fi mereu cu un pas înaintea celorlalţi, susţinând concepte noi, pe care le aducea el de unde ştia că trebuie aduse”Mincu în „Eseu despre textualizarea poetică”, un fel de manual al studenţilor la Litere din vremea aceea. Aprecieri aproape elogioase, evident pozitive, repetate apoi de M.M. în „Panorama critică a poeziei româneşti în secolul al XX-lea”. Postmodernist, autoreferenţial, textualist. „Nici nu ştiam că scriu texte textualiste, dar el m-a căutat şi i-am trimis câteva, pe care le-a considerat exemple de texte de acest fel şi le-a publicat într-o antologie. Mie mi-a plăcut de omul acesta care a avut curajul de a fi mereu cu un pas înaintea celorlalţi, susţinând concepte noi, pe care le aducea el de unde ştia că trebuie aduse”, l-a evocat dramaturgul pe fostul decan la Facultăţii de Litere, unul dintre ctitorii Universităţii „Ovidius”.

Întrebat despre genurile pe care le va aborda în viitor, Vişniec a spus că are în plan un volum de nuvele şi a confirmat relaţia intimă pe care o are cu textul viu: „Iubesc toate genurile literare ca şi cum ar fi copiii mei sau ca şi cum aş fi eu un gen literar…”

[i] La Radio France International