Mai întâi, văd că zilele astea se poartă să-i faci proşti pe elevii care au interpretat greşit diagrama de la unul dintre subiecte şi pe părinţii lor care, din disperarea în perspectiva repartizării copiilor în licee ce nu le vor da nicio şansă pentru viitor, încearcă să limiteze daunele, agăţându-se de o greşeală de redactare a subiectelor – greşeală sau capcană intenţionată.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Nu-s cu matematica; singura mea perioadă de glorie în acest domeniu a fost când, de frică, am studiat zi şi noapte înainte de acelaşi examen pe care l-a dat acum fiica mea şi am luat un surprinzător, mai ales pentru mine, 9,75. De atunci, pauză şi ură totală. (Am povestit ca să se vadă că nu-s idioată total în direcţia asta, e vorba doar de o incompatibilitate asumată şi hrănită cu voluptate).

Aşa că o să mă refer puţin la examenul de limba şi literatura română. Când am văzut subiectele, prima întrebare care mi-a trecut prin minte a fost dacă eu, absolventă de Litere şi grammar nazi, aş fi fost în stare să le rezolv corect şi în totalitate în doar două ore. Nu-s foarte rapidă şi mai sunt şi perfecţionistă…

„Întâi citeşti subiectele, apoi te gândeşti bine la ele, nu te apuci să scrii până nu eşti sigură că le-ai înţeles. Nu scrii pe curat decât după ce ai scris pe ciornă. Reciteşti cu atenţie ce ai scris şi corectezi.” – sunt sfaturi pe care le-am primit de multe ori înaintea examenelor, dar nu i le-aş fi putut da fiicei mele acum. A ieşit la expirarea timpului şi mi-a spus că nu a reuşit să-şi corecteze temeinic compunerea şi nici să se gândească mai mult ce să scrie în ea, poate-i venea vreo idee mai bună şi reuşea să fie, cum i-am recomandat eu, creativă, nu doar să bifeze că a rezolvat subiectul.

Subiectul 1 a avut, de fapt, şase subpuncte. Subiectul al doilea a avut şapte subpuncte. Două texte destul de consistente de citit şi de înţeles bine, două compuneri de 150 – 200 de cuvinte de făcut şi un comentariu de 30 – 50 de cuvinte, o frază de analizat (complicată, cu subordonate discutabile!), o frază de construit, plus alte mărunţişuri. De ce doar două ore? Ce încercăm să testăm la copiii ăştia, rezistenţa la stres? Eu, una, m-aş fi panicat de la bun început. Dacă, pe vremea mea, nu am fi avut examene de trei ore, cine ştie unde aş fi fost acum?!

Oricum, faptul e consumat, dar o să mă mai refer la ceva: Ne plângem că predarea nu e adecvată noilor necesităţi, noilor formis mentis, ne plângem că elevii nu mai învaţă, că mulţi sunt analfabeţi funcţional, profesorii îşi fac treaba de mântuială – cu circa două luni înainte de examen, profesoara de română a fiicei mele plecase într-o excursie în străinătate, fiind înlocuită de cineva care habar n-avea ce s-a predat şi o luase de la capăt cu genul epic, învăţat pe de rost în fiecare an, începând de la clasa a cincea(!!!). Este ultracunoscut că niciun elev nu-şi poate atinge potenţialul fără meditaţii, căci şcoala, cu excepţia câtorva profesori cu vocaţie şi responsabilitate, pe care trebuie să ai noroc să-i nimereşti, nu face niciun efort pentru ei. În contextul dat şi recunoscut, subiectele astea de examen sunt ca nuca în perete. Grele, multe, făcute ca să încurce, nu să descurce. Le dăm puţin şi le cerem mult. Şi măcar dacă ar fi avut mai mult timp la dispoziţie, ca să poată evolua fără acest stres!

La fel – că nu mă pot abţine – şi celebra diagramă care a provocat atâtea comentarii. Dacă nu s-au făcut la clasă asemenea exerciţii, ce rost a avut? Da, era simplă, era la mintea cocoşului, dar primul meu gând a fost că nu se poate să fie aşa de simplă, trebuie să existe o capcană. Poate şi unii dintre copii au gândit aşa: să rişte să dea răspunsul evident sau să mai analizeze alte ipoteze, care i-au condus apoi spre ambiguitate, dubii şi, în cele din urmă, răspuns la plesneală?

Concluzia mea – repet, subiectivă! – este că lipsa de coerenţă ne omoară. Nu că aş fi avut mari aşteptări de la învăţământul românesc.

(Citit de 593 ori, 1 afisari astazi)