De parcă dilemele şi anomaliile morale, după mai mult de 40 de ani de comunism şi peste un sfert de veac de democraţie originală, nu ar fi de ajuns, într-unul dintre judeţele României, elevi de 17 – 18 ani au fost puşi să scrie denunţuri pentru a dovedi că sunt buni la limba română.
„Imaginează-ți că te numești Luca Străjescu și ești personajul care colectează cotele țăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul Moromeții de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunți calitatea de element dușmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota”.
Ministrul Educaţiei pune problema programei şcolare – se întreabă dacă include sau nu subiectul respectiv; iar inspectorul de română spune că au fost testate dimensiunea creativă a candidaţilor şi capacitatea lor de a compune un referat.
Dar ce ne facem cu dimensiunea morală a problemei? Înainte de a merge mai departe în analiza acestui subiect, ar trebui să depăşim ideea de bun-simţ că un profesor nu poate pune un elev să scrie un denunţ, chiar şi imaginar. După cum se vede, profesori din Prahova au depăşit-o. De acum ar putea să le ceară elevilor să-şi imagineze scrisoarea de adio a unui sinucigaş, pledoaria în faţa instanţei a unuia judecat pentru paricid, testamentul unui sado-masochist, pagini din jurnalul unui cămătar… doar sunt cu toţii personaje literare, ce i-ar împiedica să ne pună copiii să-şi genereze cele mai sordide gânduri?
Încerc să fac şi eu un exerciţiu de imaginaţie pentru a înţelege ce ar putea fi în mintea celor ce au gândit subiectul. Ce obsesii bolnave, ce îngrijorări legate de instituţia denunţului au dezvoltat şi de ce.
Să fie dezbaterea publică recentă, prilejuită de intenţia aproape materializată a guvernului PSD de a limita posibilitatea depunerii denunţului la şase luni de la comiterea faptelor? Ciudă, regrete că nu a ieşit figura? O tentativă de a pune o cărămidă în plus la manipularea prin mass media ce îi demonizează pe denunţătorii infracţiunilor şi pe procurorii care folosesc denunţurile în cercetările lor?
Sau să fie nostalgie refulată, empatie nemărturisită, reziduuri concentraţionare din subconştientul colectiv, un act ratat al unui denunţător prin vocaţie?
Chiar dacă denunţul cerut ar fi fost unul de natură să îndrepte lucrurile, nu să le strâmbe, oportunitatea subiectului tot discutabilă rămâne, căci o dilemă morală există în orice demers de acest gen. Dar să ceri unui copil să se pună în pielea unei lichele care face un rău intenţionat – nu să o critice, nu să o ironizeze, ci să îi dea glas – asta înseamnă să-i potenţezi instinctele negative, să-i deschizi calea compromisului, a oportunismului, a urii. Şi se presupune că, măcar la şcoală, ar trebui să i se înfăţişeze o altă lume, un alt sistem de valori.
Mulţi au comentat, cu amărăciune, cu umor negru, că acest subiect de examen ar fi o pregătire pentru viaţa reală. Am mai spus-o cu mulţi ani în urmă, o astfel de „instrucţie”, fie că vine din partea părinţilor, fie din partea profesorilor, nu face decât să le modeleze copiilor toate condiţiile pentru o existenţă tristă şi searbădă.
Nici un comentariu