„FAC FILM DIN DORINŢA DE COMUNICARE. UNII VORBESC ALTFEL, EU VORBESC AŞA…” – INTERVIU CU REGIZOAREA FLORINA TITZ

Florina Titz a absolvit, în 2008, Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa, iar în anul final, când îşi dădea şi licenţa, a filmat „TRIP” cu o mână de actori şi aproape fără nici un ban. A plecat apoi în America să facă un master în cinematografie. Acum lucrează în New York şi caută finanţare pentru a-şi termina al doilea lung metraj independent, Caihong City, un basm SF vorbit într-o limbă inventată.

Am văzut Trip, primul tău film, şi mi-a plăcut foarte mult. Mi se pare paradoxal că, după tot ce se întâmplă acolo – droguri, sex –, rămâne o senzaţie de inocenţă. Cum ţi-a reuşit?

Am vrut tot timpul ca tema principală a filmului să fie relaţia dintre oamenii ăştia, o prietenie care e foarte adevărată, foarte autentică, iar în rest e haos, e o nebunie. Aceasta e o constantă, cumva. În ciuda a ceea ce se întâmplă în jurul lor – droguri, probleme, trip-urile lor – esenţială este relaţia dintre oameni, care rămâne.[Trip are aici sensul de experienţă psihedelică, stare alterată a conştiinţei – n.n.]

Este acel lucru care caracterizează o generaţie sau mai multe generaţii de tineri de azi?

Da, nu mai e nimic în jur, iar ei se agaţă unii de alţii, cu disperare. Mai ales în perioada aceea, în care Constanţa era într-un declin accentuat. Nu ştiu cum s-a întâmplat chestia asta, dar a devenit dintr-o dată totul un deşert – s-au închis teatrele, totul s-a produs foarte rapid, partea asta economică s-a dus spre Mamaia, cu turişti, palmieri, plajă, iar Constanţa a rămas moartă.

Cred că cercurile astea de oameni se adună aşa, îşi ridică un zid de protecţie faţă de ce e în jur; viaţa e acolo, între cinci – şase oameni. Asta făceam şi noi, de fapt, într-un fel, prin filmul acesta, lucram la ceva care să ne scoată un pic  din deşert, că nu mai era nimic. Cred că de aceea se simte inocenţa asta, pentru că este pură relaţia asta de prietenie.

Cum ai ajuns tu, de la Litere, să faci  un film?

Nici nu m-am gândit atunci, cred că a fost un soi de inconştienţă, voiam să fac filmul ăsta. Eram la facultate, la Ovidius, la limbi străine. Şi m-am întâlnit cu oamenii ăştia. (Am dat la Litere pentru că asta ştiam să fac, ştiam limbi străine şi îmi plăcea să citesc.) În 2007 am lucrat la teatru puţin, la partea video pentru piesa „Inimi cicatrizate” montată de regizorul Radu Afrim, am făcut nişte filmuleţe care erau proiectate pe scenă, şi aşa i-am întâlnit pe oamenii ăştia, pe Lana [Moscaliuc], pe Marian [Adochiţei], şi am văzut mediul acesta al actorilor şi mi s-a părut extraordinar. M-am gândit că vreau să lucrez cu oamenii ăştia. A fost o întâlnire random [întâmplătoare – n.n.], dar o întâlnire foarte importantă. Ei sunt atât de altfel, eu sunt introvertită şi îmi place să stau printre ei pentru că pot să tac şi să-i ascult. Voiam demult să fac film, asta aveam de gând, dar nu eram într-un mediu cu oameni care să fie preocupaţi să joace. Oricum, aveam în cap să mă duc în America să fac un master de film. Atunci, imediat, am scris scenariul. Apoi m-am dus şi le-am zis: acesta-i scenariul, vreţi să jucaţi? Ok. Ne-am apucat de repetiţii. Absolut inconştient, pentru că nu ştiam absolut nimic despre cum se face un film. Practic, asta a fost şcoala mea, filmul ăsta…

Scenariul este foarte autentic, replicile sunt vii…

Da, înainte să scriu scenariul, am înregistrat cu un reportofon ascuns discuţii între oameni, ca să prind pattern-ul conversaţiilor. M-am luat după asta nu neapărat la conţinut, dar ca şablon. Şi am repetat foarte mult, vreo şase luni înainte de filmări, ca la teatru.

Te-a ajutat cineva la montaj?

Nu, eu m-am învăţat singură. A şi durat foarte mult, am filmat aproape un an. Am avut şi cinci actori principali, trei de la Bucureşti şi doi de aici, aşa că a trebuit să ne sincronizăm cumva. Eu eram în ultimul an de facultate, cu licenţa, cu restanţe, a fost aşa, un haos, dar aşa am învăţat, din mers, pentru că am vrut să fac chestia asta. Şi m-a ajutat foarte mult, când am ajuns la master în America deja ştiam să fac o grămadă de lucruri. Am făcut un master la Universitatea din Iowa, am căutat universităţi care dădeau burse, nu ştiam nimic; de fapt, asta-i ideea, NU ŞTIAM NIMIC  în anul acela, m-am uitat pe o listă pe net care arăta unde se dădeau burse complete pentru studenţii internaţionali. Şi, pur şi simplu, m-am dus unde mi-au dat cei mai mulţi bani. Filmul nu-l terminasem de montat, l-am terminat acolo.

„Până la urmă e ok şi să superi lumea… Uneori mă umple de fericire.”

Cum a fost la premieră?

Premiera absolută a fost aici, la teatru [Fantasio], iar eu eram la telefon, din America, îi întrebam ce zice lumea, mi-au filmat ca să văd cum reacţionează spectatorii. Apoi am fost la alte spectacole, m-am întors vara şi era un festival – IPIFF (Festivalul Indie al Producătorilor de Film Independenţi) România 2009.

Ce feed back aţi avut atunci?

Foarte bun, extraordinar, a venit o grămadă de lume, nu ştiu cum, fără publicitate, fără nimic. Aici, la premieră, au fost 300 de oameni. Am mai avut o premieră la Bucureşti, unde au fost tot aşa, 300- 400 de oameni, habar n-am cum s-au strâns, nici nu era Facebook-ul atunci. Aşa, pe Yahoo am făcut invitaţiile…

Şi la festival a fost primit foarte bine. Am trimis eu DVD-ul, dar nici nu se uitaseră, nu ştiau ce e, am aflat apoi unde era cazat omul care programa filmele şi s-a dus Marian şi i l-a dat în mână: „Uită-te, omule!”, că, ştii, aşa trebuie să faci. Am luat şi premiu atunci, Best Indie (adică cel mai bun film independent) şi a fost un imbold pentru noi. Bine, că m-au şi înjurat, am primit mail-uri cu înjurături: „Eşti de căcat!” Okay… Bine, nu ştiu cine erau. Îmi scriau „Asta nu-i Constanţa adevărată!” – că aş fi reprezentat prost oraşul… „Nu-i adevărat, totul e frumos la Constanţa”… S-au supărat că era şi cu gay… „drogaţilor!”. Aveam nişte draci atunci pe toată lumea, pentru toate lucrurile pe care le vedeam în jur şi care mă enervau, oraşul, cultura, biserica… a fost aşa, ca o vomă, m-am eliberat. A fost ok şi cu înjurăturile astea, până la urmă e ok şi să superi lumea… Uneori mă umple de fericire.

Şi la festival, după vizionare, ne-am întâlnit cu nişte critici de film şi unii erau foarte supăraţi pe mine, o tanti mi-a reproşat, m-a certat că am pus femeile să înjure în film, că ea e feministă… dar mie mi se pare că, dimpotrivă, dacă eşti feministă poţi să înţelegi. De ce nu ar trebui femeile să înjure?!….

Filmele tale de scurt metraj au foarte multe referinţe culturale – pictură, muzică, poezie…

Păi, am backgroundul acesta de la Litere care mi-a rămas. Şi lecturile…

Care sunt autorii tăi preferaţi?

Nabokov, Kundera, Davis Foster Wallace, care a scris „Infinite Jest”[Gluma infinită, roman care nu a fost tradus în română], literatura americană îmi place foarte mult. Îmi place Cărtărescu foarte mult, cel mai mult mi-a plăcut „Nostalgia”. Mi-ar plăcea să fac o adaptare după Cărtărescu, este foarte cinematografic. Ar fi frumos să mă lase să fac un film după „Nostalgia”.

Am văzut pe site-ul tău un scurt metraj impresionat, în care referinţa principală este pictura „Strigătul” a lui Edvard Munch.

Da, acela este lucrarea mea de diplomă la masteratul din America, I Will Know You, un film în care joacă Marian Adochiţei. Am făcut, înainte, o excursie prin toată America, am vizitat multe muzee şi am luat notiţe. Tot ce-mi plăcea mie vizual am memorat ca referinţă, apoi am combinat cumva din pictură cadrele care mi-au plăcut. Mi s-a părut o idee bună la momentul respectiv.

Ce ţi-ai propus, o să rămâi în America? Ce faci acolo?      

Habar n-am, o să mai rămân câţiva ani, aşa cred. Stau în New York şi lucrez la o firmă de producţie video, de montaj. Eu citesc scenarii, postul meu se numeşte script doctor. Citesc scenarii şi scriu comentarii. Şi lucrez la un film, Caihong City, în timpul liber, adică… noaptea. Lucrez la filmul meu.

Caihong City, un basm SF vorbit într-o limbă inventată de Mirela

Ai în plan să te întorci, mediul din România, din domeniul acesta, ţi se pare favorabil?

Da, am un plan… Nu ştiu dacă o să mă întorc pentru totdeauna. Nu vreau nici să revin de tot, nici să rămân în America. Dar vreau să fac un film în România neapărat. De exemplu, n-aş putea să fac un film în engleză, şi nici nu mă interesează să fac. Şi nici n-am făcut niciodată. Chiar şi acesta, Caihong City, e într-o limbă inventată, asta e o găselniţă; nu pot, nu ştiu de ce, nu mă atrage, nu-mi vine…

Am un scenariu – o continuare a filmului cu Marian, lucrarea mea de diplomă – un scenariu pentru un lungmetraj care se petrece în România anilor ’90, postcomunistă. Vreau să-l fac, dar trebuie să-l termin pe ăsta, nu mai pot, am îmbătrânit…

Ce nu merge?

Oh my God… Ce să spun… sunt 240 de efecte speciale şi costă super-mulţi bani. Ne-am dus de curând la American Film Market, în Los Angeles, unde sunt toate firmele, de efecte speciale, de orice din cinematografie, şi se adună oamenii din industria asta şi se organizează întâlniri. Am întâlnit două firme de efecte speciale cărora le-a plăcut foarte mult filmul şi sunt foarte – foarte interesate, iar acum ne-au făcut preţurile.  Şi m-am deprimat. Una dintre firme ne cere o sumă foarte mare, iar cealaltă, cam un sfert din prima ofertă, pentru că e mai micuţă firma. Ambele sunt foarte bune şi cunoscute.

Până acum câţi bani au intrat în filmul acesta?

Noi am băgat vreo 60.000 pentru filmări, care înseamnă foarte puţin, înseamnă, de fapt, nimic. Nu a primit nimeni nici un ban, am făcut doar cheltuieli pentru bilete de avion, pentru cazare, scenografie, costume. Am avut o echipă foarte pestriţă, din România, din America, din China, Japonia, toată lumea adunată la New York din vreo 30 de ţări diferite.

Cum ai reuşit să formezi o astfel de echipă, mi se pare fascinant!

Am cunoscut o grămadă de oameni în facultate şi am rămas prieteni şi am şi lucrat la proiecte, am avut costumele din România, mi le-a făcut Georgiana Toma, de la teatru; i-am trimis banii pentru materiale şi mi-a trimis pacheţoaie cu 90 de costume. Am băgat şi banii mei, dar am făcut şi crowd-funding pe Indiegogo – de unde am strâns 9000 de dolari şi pe Kickstarter – 5000   de dolari; am luat de la toţi oamenii pe care îi cunoşteam. Şi am avut apoi un investitor din China, care ne-a dar vreo 20.000 de dolari ca să terminăm filmările. Am filmat în două etape, într-o vară am filmat o lună, doar jumătate de film, şi am rămas fără bani şi ne-am oprit – depresie, îţi dai seama! Şi apoi am reluat când au venit banii.

Am filmat aproape tot în New York şi puţin în Constanţa, acolo, în oraşul vechi, când totul era ruinat, pentru noi a fost perfect… Ne-am dus şi în mahalale, dar nu am găsit aici, în Constanţa, aşa dărăpănături cum am găsit în New York, la periferii. Acolo şi ştiam foarte mulţi oameni din cinema, pe tehnică, şi de aceea am ales să filmăm acolo.

Şi lucrează oamenii şi pro bono?

Da, din entuziasm, nu e situaţia ideală, dar asta e. Au fost o sută de oameni în echipă. N-a fost ca la Trip, unde nu ştiam mai nimic despre partea asta de producţie, aşa că nu am făcut un buget, pot doar să estimez că am cheltuit vreo 5000 în total – de covrigi, am închiriat o Dacie, chestii de-astea. Aici, la Caihong, e cu buget, cu contracte, chiar dacă nu am plătit pe nimeni, că nu am avut bani, dar oamenii au contracte cu procentaje din venituri.

Cum sunt actorii români?

Extraordinari. Îmi place foarte mult să lucrez cu ei, chiar dacă sunt foarte mulţi actori buni şi în America. Comunic mult mai bine, mai rapid cu ăştia din România. Nu ştiu cum e şcoala lor, acolo, probabil mai strictă. Să-ţi dau un exemplu: îi spui unui actor că în scena următoare trebuie să deschidă uşa la frigider. Te întreabă care-i motivaţia… What the fuck, deschide naibii uşa!… Uneori nu poţi să le dai o motivaţie… Bine, eu am şi lucrat foarte mult cu Lana şi cu Marian şi ne înţelegem foarte repede, iar ei sunt şi mai speciali. Şi rezistă la condiţii vitrege. Am tras şi iarna, într-un frig crâncen.

Ce e Caihong City?

Înseamnă curcubeu în chineză. Filmul e într-o limbă inventată. Am avut doi co-scenarişti, unul dintre ei chinez, şi căutam un nume cu o sonoritate interesantă. Am vrut să fie altfel, de-aia şi limba am vrut să fie una inventată. E o combinaţie între spaniolă, engleza veche şi tagalog o limbă vorbită în Filipine, în care sunt multe cuvinte împrumutate din spaniolă. Limba a creat-o o prietenă, Mirela Ungureanu, care a şi jucat în Trip şi a fost colega mea la Ovidius. Ea vorbeşte foarte multe limbi, are un talent pentru asta, vorbeşte portugheză, italiană, engleză, franceză, spaniolă. Se pricepe foarte bine, are o ureche extraordinară. Noi am scris scenariul în engleză, apoi ea a creat limba, ca un şablon, după manuale, a început cu verbele esenţiale, cu pronumele, apoi a început să traducă scenariul, creând vocabularul totodată. La vremea aceea, ea lucra într-un restaurant din Canada, ca ospătăriţă, şi veneau acolo foarte mulţi filipinezi care vorbeau limba asta, tagalog, care are o sonoritate interesantă şi a influenţat-o. Totul e subtitrat, în orice ţară va merge, e străin total, e şi pe o planetă diferită şi mi s-a părut că, dacă ar fi fost în engleză sau în română, ar fi sunat prea normal, prea banal. Plus că asta ne-a permis să avem actori din toate ţările, pentru că toţi au învăţat limba asta. A fost groaznic de greu, să înveţi replicile şi să şi crezi ce spui, să dai intonaţia potrivită, a fost greu… dar până la urmă a ieşit. Am învăţat şi eu limba, de la editare, de la montaj…

Care e mesajul filmului?

Personajul principal e un geniu, bolnav, care stă într-o mahala mizerabilă, iar singura lui şansă de a se salva este să Lucrez şi la muzică, cu Silent Strike. El a făcut muzica şi la Trip. A venit în octombrie în America şi am lucrat împreună, am făcut prima schiţăajungă într-un oraş utopic în care stau bogaţii şi unde s-ar putea vindeca. Iar singura modalitate de a ajunge acolo este să completeze cu exactitate o hartă a oraşului, perfectă, are o sarcină, ca în basm. Aici e o sugestie din Borges, dintr-o povestire scurtă, „Despre rigoarea în ştiinţă”, în care este vorba despre o hartă atât de exactă încât devine chiar realitatea. Filmul este creat pe structura basmului, cu probe, cu diverse personaje pe care le întâlneşte în căutarea asta a lui.

Lucrez şi la muzică, cu Silent Strike. El a făcut muzica şi la Trip. A venit în octombrie în America şi am lucrat împreună, am făcut prima schiţă a muzicii. E prieten cu Marian, din facultate, a fost o întâmplare fericită pentru mine că m-a pus în legătură cu el, eram deja fan, aveam cd-urile lui.

Când va fi premiera?

Încep să plâng dacă mă întrebi. Sper să terminăm până la vară. Singura mea speranţă este să găsim nişte investitori. O să vorbim cu ei, o să le prezentăm trailerul, care a câştigat luna trecută premiul pentru cel mai bun trailer la Festivalul de Filme science-fiction Philip K. Dick din New York, şi sperăm să-i convingem să ne dea bani.

Cu Trip aţi obţinut venituri?

Nu, în nici un caz. Dar nici la filmele astea mari nu se face profit. Nici la Spiderman nu s-a făcut profit. Costă atât de mult să faci un film, iar la nivelul acesta, de Hollywood, dacă bagi deja 40 de milioane de dolari ca să faci filmul, câte bilete poţi să vinzi ca să scoţi banii ăştia? Bine, sunt plătiţi înainte toţi, actorii, regizorii, toţi cei care lucrează. Dar profit, nu. Poţi să câştigi câteva sute de dolari la un premiu… dar, dacă te bagi în chestia asta ca să faci profit, eşti în industria greşită. Pe industrie se mai scot bani, dar, dacă e pe artă sau pe chestia asta independentă, nu se fac bani.

Tu ce obiective ai pe termen mai lung? Vrei să ajungi la Hollywood?

Nu, nu mă atrage. Aş vrea să continui să fac filme independente. Nu că aş avea ceva împotriva banilor… Dar sper că, cine ştie, şi la nivelul acesta, independent, se poate rezista. La Hollywood e foarte greu, e o ierarhie, se începe de jos, mai întâi faci cafele… şi nu prea am chef să fac cafele, nu mai am timp, am îmbătrânit…

Câţi ani ai?

30.

Ce ţi se pare esenţial să arăţi într-un film?

O experienţă, cred. Spectatorul să simtă ceva. Fizic, nu ştiu cum să-ţi spun… Catharsis. Să fie un sentiment, chiar dacă pentru o secundă, că ceva te atinge, pozitiv sau negativ, te marchează cumva, ca şi cum ar ieşi ceva, concret, din film, şi te-ar atinge. Dar nu trebuie să fie ceva să şocheze lumea, să plângă… pur şi simplu, e un punct sau o secundă în care reuşeşti să comunici la un nivel profund cu persoana aia din public. Şi asta cred că e foarte important. Cred că din dorinţa asta de comunicare fac film. Unii vorbesc altfel, eu vorbesc aşa. Chiar dacă e o singură persoană în public, nu contează. Asta mă face să merg înainte, chiar dacă sunt momente grele, depresii, piedici.