Slăbiciunile oamenilor se întorc împotriva lor INEVITABIL, iar formele divinului sunt INFINITE. Adevăruri de care ne aduc aminte glasurile înţelepciunii din tragedia lui Euripide, Bacantele, pusă în scenă la Constanţa, sub titlul DIONYSOS, de regizorul italian Daniele Salvo.
Un regizor tânăr, cu predilecţie pentru tragedii şi pentru drame clasice, ţintind adevărul, revelat prin implicarea, scufundarea totală a actorului şi a regizorului în textele şi în modalităţile de expresie originale. De fapt, la conferinţa de presă dinaintea premierei oficiale, Salvo a folosit cuvântul compromettere, pe care l-aş traduce prin aventurarea fără rezerve şi cu orice riscuri pe acest teritoriu al tragediei antice. Un demers greu, deoarece „suntem burghezi şi trăim anesteziaţi, nu ne mai emoţionăm cum se emoţionau grecii”.
Dionysos vine în Teba, însoţit de alaiul său de bacante (sau menade), ca să se răzbune pe regele Penteu, vărul său, care nu-l cinstea ca pe un zeu, ba chiar pretindea că mama sa, Semele, îl concepuse nu cu Zeus, ci cu un muritor. Dionysos se răzbună făcând în aşa fel încât mama lui Penteu, Agave, atrasă în alaiul bacantelor şi cuprinsă de nebunie, să-şi ucidă chiar ea fiul, crezând că este o fiară şi lăudându-se apoi cu fapta sa „de vitejie”.
De la reprezentaţia dată în vară, în aer liber, în cadrul Festivalului „Miturile cetăţii”, trupa Teatrului de Stat Constanţa a arătat că se ridică la înălţimea pretenţiilor regizorului, conturând emoţionant dialogul dintre cele două personaje principale – Dionysos, jucat de Marius Bodochi, şi Corul Bacantelor – un senzual tablou vivant alcătuit din Georgiana Mazilescu, Maria Lupu, Laura Iordan Adrian, Lana Moscaliuc, Mirela Pana, Cristina Oprean, Turchian Nasurla, Ana Maria Stefan, Luiza Martinescu, Florina Stanculet, Georgiana Rusu, Arina Cojocaru. Personajul colectiv este o partitură incredibil de grea, dacă ne gândim cum trebuie să-şi construiască replicile cele douăsprezece actriţe, purtând cuvintele din gură în gură fără să piardă intonaţia şi acordându-şi feminitatea plurală cu jocul viril al lui Bodochi.
Acesta din urmă este un Dionysos magistral, înfricoşător, dar şi cuceritor. Impunător şi debordând de masculinitate în interacţiunea cu Bacantele, el devine seducător, onctuos şi ironic cu Penteu, pe care îl emasculează treptat, mai mult cu fiecare schimb de replici. Andu Axente îi este un partener foarte potrivit în rolul regelui teban şi are o performanţă actoricească mai bună decât în rolurile sale anterioare (poate egală cu cea din Uciderea lui Gonzago), trecând de la mânia şi orgoliul necredinciosului în zei, la supunerea, delicateţea feminină, atitudinea ezitantă şi somnambulică a celui aflat în puterea zeului. Hybrisul, încălcarea de către om a limitei, care este elementul declanşator comun tuturor tragediilor şi constă în revolta faţă de puterea zeilor, ar mai avea nevoie de un accent subtil în jocul lui Axente, accent ce nu lipseşte în interpretarea mai experimentatului Iulian Enache – Cadmos, bunicul lui Penteu şi tatăl lui Agave, promotorul atitudinii corecte şi înţelepte faţă de zei.
Dana Trifan Enache, în rolul lui Agave, e generatorul catharsisului, aşa cum este el teoretizat de Aristotel: ce poate simţi spectatorul dacă nu teamă şi milă viscerale în faţa inconştienţei şi apoi durerii mamei care umblă prin scenă purtând în mâinile şi în poala pline de sânge capul fiului său, mai întâi lăudându-se cu prada sa, apoi urlând zguduitor când este confruntată cu realitatea groaznică. O interpretare impecabilă, ce oferă tragediei împlinirea obiectivului originar şi urmărit de regizor.
Primul şi Al doilea Mesager – Dorin Zachei şi Ionuţ Alexandru s-au achitat onorabil de roluri, la fel şi Marian Adochiţei ca Paznic temător al lui Dionysos.
La cei 89 de ani ai săi, Alexandru Mereuţă a fost, evident, profetul orb Tiresias, oferindu-i lui Penteu anticiparea sfârşitului său tragic.
Chiar dacă viziunea regizorală a lui Daniele Salvo presupune întoarcerea la textul şi la intenţia originale – viziune la care concură muzica stranie, concepută de un specialist foniatru[i], Marco Podda, şi proiecţiile video semnate Aquamicans / Paride Donatelli –, putem decripta şi o intenţie secundară a montării. Confruntarea între Dionysos şi Penteu poate fi privită şi ca o înfruntare între civilizaţia antică grecească, cu adevărul şi intensitatea ei, şi civilizaţia modernă, cu orgoliile, trăirile anesteziate şi îndepărtarea de esenţă care o caracterizează.
De menţionat că premiera oficială în sala teatrului nu s-a ridicat la valoarea spectacolului în aer liber din vară, cel puţin în prima sa parte, dar e de aşteptat ca ezitările să dispară la cea de-a doua reprezentaţie, care va fi duminică, 30 octombrie, de la ora 19.
Un cusur ce mi-a scăpat la prima vizionare este, însă, al traducerii textului, care pare făcută după o traducere, nu după textul original. Mi-au zgâriat auzul exprimări ca „nu ştii ceea ce spui” (era mai firesc şi mai româneşte „nu ştii ce spui” sau „nu ştii ce vorbeşti”), cuvinte nepotrivite într-un text antic, ca „lansează” sau „spontan”, folosirea improprie a cuvântului „râpă” – s-a urcat pe o râpă, când râpa este o surpare, o prăpastie, sau folosirea la întâmplare a cuvântului „adâncitură” în loc de „vale” sau „vâlcea” – bacantele se aflau într-o adâncitură (!!!). Expresia italienească „Traduttore, traditore…” capătă astfel justificare. Poate că textul ar mai trebui puţin periat şi adus la o formă acceptabilă pentru publicul român.
Aşa cum despre Dionysos se spune că este zeul născut de două ori – Zeus l-a smuls din pântecele mamei sale, atunci când ea a fost ucisă de gelozia Herei, şi l-a pus în coapsa sa, de unde l-a scos atunci când s-a dezvoltat îndeajuns – spectacolul „Dionysos” s-a născut şi el de două ori, la Teatrul de Stat din Constanţa şi la Teatrul Vascello din Roma, având doar distribuţii diferite. În varianta italienească, rolul principal este jucat chiar de regizor, care recunoaşte că a „împrumutat” anumite efecte de la Marius Bodochi şi speră ca şi el să fi fost sursă de inspiraţie pentru actorul român.
Cei ce au văzut ambele spectacole spun, cu subiectivitate, că al nostru este mai bun, iar publicul constănţean va avea probabil ocazia să verifice asta la vară, în a doua ediţie a festivalului „Miturile cetăţii”. Până atunci, să ne bucurăm de ceea ce avem, că avem de ce să ne bucurăm.
[i] Foniatria este disciplina medicală care studiază tulburările și afecțiunile vocii, precum şi efectul sunetelor asupra creierului.
Nici un comentariu