Venind în Capernaum – „cetatea Sa”, în fapt locul unde a săvârșit numeroase minuni și a petrecut o parte din timpul activității Sale pământești -, în jurul lui Iisus s-a adunat o mulțime de oameni. Poporul se îmbulzea ca să asculte învățătura Lui și să primească vindecarea bolilor și suferințelor.
În scurt timp, căsuța orientală în care se afla Domnul a devenit neîncăpătoare. În acest timp, Iisus este căutat de un grup de patru oameni ce solicitau vindecarea prietenului lor paralizat. Însă dorința acestor oameni nu putea fi împlinită din pricina înghesuielii din fața casei, din jurul ei și din interior. Soluția găsită este una extremă. Hotărăsc să se folosească de arhitectura caselor locului, cu acoperișul în formă de terasă. Astfel, oamenii au putut urca pe acoperiș, pe podișul acoperișului care avea o scară din afară și o scară dinăuntru ce ducea pe acoperiș. Cei patru care l-au dus pe slăbănog în fața Domnului l-au urcat pe acoperiș și apoi l-au coborât în fața Mântuitorului pe omul ce avea trebuință de vindecare.
Momentul este cu totul spectaculos, indiferent cine îl privește. E limpede că oamenii aceia îl iubeau pe bolnav, doreau cu dinadinsul ca el să se vindece și credeau că singura posibilitate ca asta să se întâmple era atingerea sau cuvântul Domnului Iisus Hristos. Paralizatul trebuia adus cu orice preț înaintea Lui. Gloata îi încurca, fiind o piedică aproape de netrecut. Ei erau însă hotărâți, de aceea vor obține ceea ce le trebuia; dacă nu se poate pe ușă, intrăm pe fereastră; dacă nu se poate pe fereastră, intrăm prin acoperiș, așa încât privirea Domnului să cadă asupra bolnavului atât de chinuit.
Iisus vede și simte credința prietenilor bolnavului. Știind ce-i în inima lor, El acționează pe măsura sincerității gestului lor, în neputința celui ce se află în fața Lui, cu pârghiile pe care le avea la îndemână – bunătatea, iubirea și autoritatea Sa: „Îndrăznește fiule, iertate sunt păcatele tale”. Astfel, Mântuitorul evidențiază că boala este rezultatul păcatelor, dar „văzând credința lor (a prietenilor)”, săvârșește minunea: iartă păcatele paraliticului, oferindu-i în acest fel și vindecarea trupească: „scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta”.
Câtă stăruință! Câtă credință! Cei patru au avut credință, au avut caracter și au avut voință și toate le-au fost răsplătite pentru că cel paralizat a fost vindecat. Ce lecție pentru noi! Adeseori părăsim lupta la jumătate, deoarece drumul către Hristos se dovedește a fi greu și plin de piedici: o mulțime de bariere, mormane de piatră, pante abrupte, desișuri de nepătruns… Unii încearcă să se lupte, dar peste tot, la orice pas sunt greutăți și ispite. Elanul scade, iar undeva apare și copleșește mintea gândul cumplit și trădător, spunându-ne uneori: „Mântuirea pentru noi este cu neputință… Am pierit!”. Și oamenii fac cale întoarsă aproape cu nepăsare, renunțând să mai lupte în continuare.
Stăruința, perseverența și răbdarea, așa cum au fost ele manifestate de cei ce l-au dus spre vindecare pe paralitic au fost decisive. De aceea bine este să te gândești ce trebuie să faci, nu ce poți să atingi dacă faci ceva bine. Împlinește-ți datoria și nu te îngriji de rezultate.
Un înțelept din antichitate spune, sugestiv în acest sens: „Îndatoririle sunt ale tale, iar urmările sunt ale lui Dumnezeu”, iar exemplul sugestiv de stăruință și perseverență ne-a fost oferit de Demostene, care a trăit în perioada Antichității clasice, în Grecia, fiind cetățean al republicii ateniene. În vremea aceea, în Atena retorii pricepuți aveau o mare însemnătate, dar totodată atenienii era și foarte sensibili la frumusețea cuvântului, motiv pentru care iscusința oratorică se bucura la ei de o uriașă cinstire și slavă. Demostene a fost tentat de cariera aceasta de orator, dar prima lui apariție în fața poporului a fost una nereușită, fiind apostrofat. Pricina era aceea că, în pofida inteligenței sale, a priceperii de a-și expune ideile elegant, nu avea deloc însușirile exterioare necesare pentru a produce o impresie plăcută în fața oamenilor. Era scund de statură, destul de insipid ca înfățișare, gângav, cu voce firavă, nereușind să rostească curgător frazele lungi și neputând astfel să facă impresie înaintea oamenilor.
Demostene și-a înțeles neajunsurile și a hotărât să se corecteze, începând o muncă tenace și perseverentă. Mergea pe țărmul mării, unde se ascundea într-o peșteră, pentru ca nimeni să nu-i strice concentrarea, iar ca să biruie dorința de a-și vedea prietenii și cunoscuții și să se rupă de viața zgomotoasă a capitalei și-a ras capul pe jumătate. Cu astfel de înfățișare nu putea ieși nicăieri.
În izolarea sa, a început o serie de exerciții progresive. Ca să-și dezvolte profunzimea respirației, se suia pe niște stânci abrupte, în timpul acestor suișuri străduindu-se să vorbească fără oprire. Pentru a-și forma o voce sonoră, atunci când valurile loveau cu putere țărmul rostea discursuri lungi în fața mării, străduindu-se să acopere zgomotul valurilor. Ca să-și învingă defectul de vorbire și să ajungă să vorbească limpede, lua o pietricică în gură și se străduia să pronunțe clar fiecare sunet. În fine, ca să se dezvețe de neplăcutul obicei de a smuci din umăr, atârna de bolta peșterii sale o sabie și, rostindu-și discursurile, stătea sub aceasta în așa fel încât la orice mișcare bruscă a umărului vârful să i se înfigă în trup.
După o muncă îndelungată, stăruitoare, perseverentă, Demostene a devenit unul dintre cei mai mari oratori. Când a ieșit din însingurarea sa și a apărut din nou înaintea poporului la tribuna oratorică, era cu totul alt om: avea vocea frumoasă și puternică, dicția excelentă, gesticulația elegantă, frazele erau sonore și cadențate, cucerind astfel mulțimile care-l ascultau.
Nici un comentariu