Constanța mea. Poveste sentimentală

Răspund fără ezitare invitației de a scrie despre Constanța, făcându-mi socotelile că greu nu are cum să-mi fie, de vreme ce străvechea urbe e locul în care, cu întreruperi, mi-am petrecut prima parte a vieții (cea mai importantă, aș zice). Și totuși, de unde să încep? La care Constanța să mă refer, pentru că se completează și se suprapun în memoria mea, afectivă în special, mai multe orașe care, ce curiozitate!, poartă toate același nume? Nu, nu am să mă feresc nici de clișee, pentru că știu că uneori tocmai această fandare orgolioasă ne ține departe de adevăr, care poate fi sentimental, duios, tandru ori kitsch.

E, mai întâi, Constanța văzută cam de la nivelul șoldului unui om matur, orașul în care am fost crescut, în reprize, de bunicii dinspre mamă, până am deschis cât de cât ochii către lume. Imaginile când au contur clar, când devin difuze și nu reușesc întotdeauna să discern ce anume e amintire propriu-zisă și ce este reconstituire matură. E vorba, în orice caz, de un peisaj gri, de un bloc cu patru etaje din Tomis Nord, de pe strada Tulcei (l-aș găsi și acum fără ezitare), de o unitate militară aflată în spate (de la geamul bucătăriei vedeam în curte), de o mică grădiniță în care cu toții cultivau te miri ce, de la roșii, la varză și alte legume, de o motocicletă ponosită, cu un ataș în care ne aruncam ca într-o fântână, de țeasta rasă și lustruită, de un albastru metalic (așa a rămas în mintea mea) a unui copil care avea un nume cu rezonanțe livrești de care nimeni nu era conștient (Orlando). La aceste coordonate cețoase, se adaugă desigur primele contacte cu marea, spaima dublată de o ciudată atracție când, la vreo patru ani, am fost pe punctul de a mă îneca (nu știu cum am reușit să mă sucesc și să mă montez în colac invers, cu picioarele în sus și capul în apă), plimbările cu bunicul pe faleza abruptă dinspre port, unde descopeream uimiți, eu și fratele meu geamăn, cazematele în care nu îndrăzneam să intrăm, dar și câte un cocostârc prăpădit (unul avea, țin minte precis, aripile unse cu vaselină și se zbătea neputincios în mâinile unui om). E, după cum se observă, un oraș ieșit din timp și e firesc să fie așa, pentru că orice copilărie se petrece în afara timpului. Când am mai crescut și bunicii mei s-au mutat într-un apartament mai spațios de pe Ștefan cel MareUn oraș care s-a schimbat la față, dar în rău, după gustul meu; un oraș care a renunțat mult prea ușor la specificul său eteroclit, în favoarea unei aplatizări turistice. Un oraș care a dat, din cauza lipsei de educație a edililor săi, prea mare importanță kitsch-ului comercial. Dar un oraș care păstrează uriașe rezerve. Pe Ovidiu nimeni nu-l va putea exila și de aici (nici măcar primarul Mazăre nu a reușit), marea va rămâne tot la locul ei, oricâte tone de prost gust îi vor împodobi falezele. (vizavi de ICIL), am început să percep cozile nesfârșite la alimente, șirurile indiene din sacoșe cu sticle de lapte (care ne baricadau intrarea în bloc), notorietatea șefilor de magazine (Mache era zeul care împărțea carnea), relațiile care se legau în nopțile petrecute la cozi umilitoare. Sunt toate acestea suficiente pentru a creiona iluzia unui oraș, cu luminile sale timide și umbrele mai îndrăznețe, cu mirosurile fetide și micile oaze senine? Pentru mine, ele nu fac decât să contrabalanseze, să facă plauzibil paradisul copilăriei, care își are locul în două sate dobrogene: Cobadin și Siminoc.

A doua Constanța e cea a bezmeticei, stângacei și candidei mele adolescențe. Orașul în care am învățat și am locuit din clasa a VI-a până la finalul liceului. Orașul în care, inevitabil, am trăit primele vâlvătăi amoroase sau erotice, în care am avut ridicole certitudini de neclintit, în care m-am format. Este orașul anilor ʼ90, care păstra tot ce fusese urât în ultimul deceniu comunist, dar câștigase, dacă se poate spune așa, o neorânduială care i se potrivea, o atmosferă amestecată, de bâlci care îți poate oferi de toate, mai puțin curățenie și siguranță (nu o dată, traversând parcul din spatele Casei Albe, deci buricul administrativ al municipiului, am fost jefuit, ziua în amiaza mare, de tot ce se găsea asupra mea: ba de câte un spray pe care abia îl cumpărasem, ba de o casetă cu muzică rock, peste care se putea trage fără probleme noul album Albatros; numai cărțile îmi rămâneau neadjudecate…). Sigur, trebuie să fac un decupaj sentimental. Există Constanța și există Constanța mea. Aceasta din urmă cuprinde un traseu pe care l-am repetat, vreme de patru ani, de cel puțin două ori săptămânal: din capătul străzii Ștefan cel Mare, până la esplanada insalubră (atunci, ca și acum) care eșua în plaja Modern. Bifam, la început, câteva consignații din care cumpăram zeci și zeci de casete sau viniluri cu toate formațiile de muzică rock sau blues posibile și imposibile. Cum pirateria nu era interzisă, îmi făcusem o colecție de câteva sute de albume. Erau anii în care lumea era împărțită, pentru adolescenții constănțeni, în rockeri, hippioți, depeșari și rapperi, aceștia din urmă disprețuiți consecvent. Mai jos de atât nu coboram. Un reper obligatoriu era chioșcul de tablă Elvis, unde se putea înregistra, contra cost, aproape orice în materie de muzică rock. Până acolo însă adăstam în anticariatul de peste drum de magazinul Tomis, în care vânam chilipiruri, iar uneori îl călcam și pe cel din clădirea cu teatrul de vară care se afla pe vremuri la intrare în Parcul Tăbăcăriei. Acum, observ că Tomisul e un oraș cu foarte puține librării și cred că fără nici un anticariat.

Al doilea teritoriu din Constanța mea era, firește, cel din jurul liceului „G. Călinescu”. Câte melodrame, câte aventuri ridicole nu am trăit acolo! Primele iubiri, primele trădări, primele victorii, primele suferințe, primele beții acolo s-au petrecut. Constanța mea înseamnă, deci, Turmă, singurul coleg de clasă, Irina, Iuliana, Veronica, Andreea, Oana, Carmen, Antoanela, Manuela, Daciana, dar mai ales Ioana (n-am să spun și-mai-cum), colega mea de bancă, mai înaltă cu un cap decât mine, care mi-a sfâșiat sufletul când s-a mutat la București și căreia i-am scris ani la rând, săptămânal, epistole nesfârșite, deșirate… Apoi Georgiana, apoi Mirona… Se știu ele… Citeam amestecat, dar pasional și, timid incurabil (ieri ca și azi), încercam să fiu seducător (ori măcar convingător) reproducând puzderie de citate din tot felul de scriitori, mai ales de a doua mână, cum se întâmplă. Istorii peste istorii, unele cu miez, altele triviale, care au supraviețuit în memorie, în forma lor naivă și nepricepută. Este, cred, partea cea mai încărcată sentimental, asupra căreia mă întorc amuzat, dar nu fără candoare. Adolescența este vârsta cea mai expusă penibilului, cea mai poticnită, cea mai stângace. Din întâmplare sau nu, a mea e legată de Constanța.

În fine, a treia dimensiune a Constanței mele era cea care mă ducea de pe bulevardul Republicii (rebotezat în spiritul vremii Ferdinand), via Piața Ovidius, până la Biblioteca municipală, care pe atunci își avea sediul lângă Arhiepiscopie. Peninsula, cu vechile și sobrele ei case, cu străduța italiană, cu acum dărăpănata Casă cu lei ține de mitologia adolescenței mele, de vreme ce o străbăteam, căscând atent gura la fiece detaliu și simțindu-mă pe altă lume. Iarna, când reveneam pe întuneric, aveam de înfruntat două primejdii: vântul care bătea dinspre Portul Tomis, care mă lua pe sus și mai ales populația colorată a cartierului. Cu primul mai puteam negocia, pentru interlopii sau găinarii care controlau zona trebuia să inventez periodic povești, să-mi justific traversarea teritoriului pe care îl stăpâneau; nu puteam să le spun pur și simplu că vin de la bibliotecă, pentru că ar fi fost un semn sfidător de trufie. Găsisem cumva tonul potrivit și nici nu mă mai opreau, știind că nu au ce stoarce de la mine, după ce îmi controlaseră de nenumărate ori rucsacul și nu găsiseră decât vreo două cărți și un maculator ponosit. M-a durut să constat, în timp, când vizitele mele în Constanța au devenit mult mai rare, că acest perimetru istoric al urbei a fost lăsat să se degradeze. Am și scris odată, cred, revoltat de nesimțirea și de lipsa de viziune a primarului Mazăre, un personaj catastrofal pentru un oraș cu o tradiție cosmopolită de care ar fi trebuit să profite.

În fine, ani buni Constanța a mai însemnat pentru mine Marin Mincu. Îi frecventam cursurile încă de pe când eram elev, pentru că îmi plăceau cărțile lui și mă inerva (nu mă enerva, în schimb) infatuarea lui, fanfaronada lui cu miez, histrionismul lui academic. Personajul mă incita, mă atrăgea, iar cărțile mă convingeau că e vorba de un scriitor pur sânge. Știam, deformat, din presă, despre scandalul de la Universitate și mă miram cum de pot niște oameni fără prestigiu să dea cu piciorul unui intelectual de rasă, chiar dacă avea un temperament ceva mai aprins. Mai târziu l-am cunoscut bine, ne-am împrietenit cu adevărat și devenise un ritual planificat cu atenție din timp ca, de fiecare dată când nimeream amândoi în Tomis, să ne întâlnim mai întâi la el acasă, pe strada Pescarilor, de unde porneam inevitabil spre On Plonge, cel din Mamaia, unde am comandat ani la rând același meniu și același vin și unde puneam la cale viața literară. Acum îmi dau seama că mediocritatea culturală a Tomisului se datorează și prematurei sale dispariții, pentru că, inflamabil & quijotesc cum era, Marin Mincu crea efervescență, urnea lucrurile, le scotea din apatia în care băltesc și acum.

Ce mai e azi Constanța pentru mine? O parte a mitologiei adolescentine, un oraș de care aparent nu mă simt foarte legat, dar de care nu mă pot rupe cu totul, la care simt nevoia să revin periodic. Un oraș care s-a schimbat la față, dar în rău, după gustul meu; un oraș care a renunțat mult prea ușor la specificul său eteroclit, în favoarea unei aplatizări turistice. Un oraș care a dat, din cauza lipsei de educație a edililor săi, prea mare importanță kitsch-ului comercial. Dar un oraș care păstrează uriașe rezerve. Pe Ovidiu nimeni nu-l va putea exila și de aici (nici măcar primarul Mazăre nu a reușit), marea va rămâne tot la locul ei, oricâte tone de prost gust îi vor împodobi falezele.

Constanța este orașul în care redevin adolescent. Cine poate renunța la asta?