Nu toţi politicienii, nu toţi funcţionarii publici sunt la fel, nu toţi sunt penali. Asta vor ei, penalii, să ne facă să credem, pentru că le convine să nu (mai) votăm sau să votăm din alte motive decât cele corecte.
Mai precis, vor să votăm cu frică de schimbare, că cine ştie ce ne va aduce în plan personal sau profesional, să votăm cu cel ce s-a săturat şi s-a îndestulat, în detrimentul celui care presupunem că vine flămând şi cu dorinţă de căpătuire, să votăm pentru ajutorul social pe care îl asigură primarul în funcţie.
Să votăm pentru că X e băiat frumos şi spiritual, chiar dacă a plagiat – de parcă nu toată lumea plagiază în ziua de azi? Şi, până la urmă, ce-i aia plagiat, un fel de doctorat, nu-i aşa?
Să votăm cu Y, pentru că e de-al nostru, om din popor, chiar dacă a furat voturi la alegeri – hăhă, ce, parcă ăsta-i furt? Nici măcar n-a furat bani sau altceva…
Aşa judecă – nu judecă, adică – cei care formează majoritatea. Cei care nu au educaţia, discernământul, informaţia completă sau interesul (unii nu au de niciunele) pentru a-şi forma o viziune coerentă asupra prezentului şi viitorului României, asupra clasei politice şi asupra instituţiilor. Iar aceste non-judecăţi nu vin din creierele lor, ci le sunt plantate acolo, cu efecte pe termen lung, de aşa-numiţii lideri de opinie tip Antena 3 (zic „tip”, pentru că jurnalismul A3 s-a extins ca o plagă în multe instituţii de presă).
Este foarte clar că în acest moment se duce o bătălie ce va avea implicaţii electorale. Un fel de „Hoţii şi Vardiştii” în care armele sunt, de o parte, cătuşele şi legea, de cealaltă parte, un sistem mass media transformat în instrument de propagandă. Iar războiul a ajuns în punctul culminant, toate resursele sunt puse în joc.
Îi considerăm proşti pe cei care votează din motivele expuse mai sus, dar nu ne gândim cât este de greu pentru electoratul mediu să discearnă în marea de dezinformare şi de manipulare îngăduită părinteşte de un Consiliu Naţional al Audiovizualului care, în majoritatea timpului şi în problemele cele mai importante, acelea ce subminează treptat democraţia, mănâncă banii publici de pomană.
Este simptomatic că am ajuns în stadiul în care nici măcar o condamnare penală nu mai contează pentru electorat, nu mai este considerată eliminatorie în procesul de votare, ce să mai vorbim despre o banală urmărire penală… Dacă marea manipulare continuă, va trebui să ne facem cu toţii rost de câte o condamnare, ca să mai putem scoate capul în lume sau ca să mai putem avea vreo influenţă pe scena publică. Deja începutul a fost făcut, prin decredibilizarea tehnocraţilor din guvernul actual. „Tehnocratule” a ajuns o insultă, mai e foarte puţin până o vom auzi în mijloacele de transport în comun…
Prin simetrie, „penalule” va ajunge un compliment. Pentru că scena publică este acaparată de condamnaţi, de urmăriţi, de implicaţi în tot felul de cazuri de corupţie sau de persoane care au ispăşit condamnări, dar toţi se poartă de parcă ar fi autorităţi morale.
Unii alegători cred povestea cu persecuţiile politice (de-aia au fost condamnaţi, nu pentru că ar fi furat…), alţii sunt scârbiţi imaginându-şi că toţi politicienii sunt la fel. Pentru că acelora care de fapt sunt ALTFEL li se inventează nelegiuiri, nedovedite, dar ţipate destul de tare ca să le audă toată lumea, pe toate canalele mass media.
Paradoxal, celor pe care îi consideră până la un punct curaţi, alegătorul le impută cu mult mai multă indignare şi intransigenţă greşelile închipuite, neavând măcar curiozitatea să le cerceteze sau să aştepte confirmări. Şi se întoarce resemnat către hoţul deja cunoscut, hoţul consacrat, hoţul pe care s-a obişnuit să-l tolereze şi să-l voteze.
Aşa se face că strategia „toţi suntem la fel de hoţi” funcţionează perfect, iar omul decent, cu pricepere şi chemare pentru politică este ori marginalizat, ori mânjit cu tot felul de acuzaţii, ori fuge mâncând pământul.
Şi totuşi nu ne trebuie decât puţin discernământ pentru a combate manipularea. Nu trebuie decât să conştientizăm că avem cu cine să votăm dacă ne uităm bine pe liste, că există grade diferite ale răului, proporţii diferite ale corupţilor în partide, că unii îşi mai şi dau demisia când sunt urmăriţi penal, că nu putem lua de bun tot ce auzim sau citim şi, mai ales, că atunci când o haită de penali se năpusteşte asupra vreunui personaj de pe scena publică, este foarte probabil ca acel personaj să fie cel pozitiv.
Dincolo de evidenta concertare a ceea ce se întâmplă zilele astea, un personaj eminamente pozitiv poate face la un moment la dat un lucru negativ, cum ar fi un plagiat.
Dacă e aşa, se naşte o problemă de morală destul de problematică. Ce comportament se impune în astfel de situaţii? Unii, precum Mona Muscă, au rezolvat-o foarte demn şi foarte prosteşte: harakiri fără niciun efect pozitiv, nici pentru ei, nici pentru principiul apărat, nici pentru societate. Alţii se fac şi mai prosteşte că plouă.
Pozitivă poate să fi fost şi rămânerea lui Ponta la guvernare, după devoalarea plagiatului..,
Dacă a plagiat şi Kovesi ar trebui sa demisioneze demn în urma ruşinii reale, sau să se facă prosteşte că plouă şi să fie eminamente pozitivă în continuare pentru societate?!
Nu există răspuns greşit. Dar nici corect!