Viaţa fiecăruia dintre noi este, nici mai mult, nici mai puţin decât suma alegerilor pe care le facem. Fiecare zi aduce cu sine diverse provocări, situaţii pe care trebuie să le înfruntăm şi, vrem, nu vrem, ne aflăm în situaţia de a lua decizii. De la banalul „cu ce mă îmbrac azi?” şi până la mult mai profundul „ce fac cu viaţa mea?”, totul ţine de cântărirea opţiunilor şi de alegerea acelei părţi a balanţei care înclină cel mai mult în favoarea interesului nostru. Iar pentru un tânăr abia lansat în câmpul vieţii, una dintre cele mai dificile întrebări cu care se poate confrunta apare atunci când trebuie să aleagă UNDE să facă facultatea, masteratul sau doctoratul, dacă să rămână în spaţiul familiar al oraşului natal sau dacă să „zboare” icarian dincolo de graniţele geografice ale acestuia, spre misterul promis de traiul în alt oraş, necunoscut.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Să decizi dacă rămâi sau „emigrezi”, fie undeva tot în ţară (caz în care, de departe, opţiunea cea mai populară este Bucureştiul), fie în străinătate se dovedeşte a fi o alegere deloc uşoară, care implică un proces al „cântăririi”, în mod necesar obiective, a tuturor motivelor pentru care „merită” să stai într-un loc sau nu, căci într-o asemenea situaţie fiorul plecării, al unui nou început promiţând aventură poate foarte uşor anestezia celelalte aspecte ce ar trebui, la rândul lor, luate în considerare înainte de a te apuca deja să împachetezi. Aşa că-ţi iei capul în mâini, închizi ochii şi te întrebi: „să fie Bucureşti sau Constanţa?” Şi undeva, în adâncurile subconştientului, o voce începe să emită, domol, consideraţii:

Du-te la Bucureşti, căci acolo au sediile toate marile companii naţionale şi internaţionale, acolo oferta de locuri de muncă e mai diversificată decât într-un oraş de provincie şi, beneficiind de o piaţă a muncii atât de fructuoasă, atunci când termini facultatea ai şanse reale să te angajezi  în domeniul în care te-ai specializat.

Du-te la Bucureşti, căci acolo se întâmplă lucrurile importante, acolo au loc evenimentele culturale de amploare, acolo se iau deciziile de impact ce apoi se propagă la nivelul întregii ţări. E un oraş care nu stă, nu doarme niciodată, oraşul care seamănă cel mai tare cu unul dintre acele oraşe europene pe care mulţi dintre noi le vedem doar în filme.

Du-te la Bucureşti, căci acolo se câştigă mai mult decât în restul ţării şi ai şansa să duci „traiul ăla bun” pe care tot producţiile cinematografice te-au învăţat să-l visezi de mic copil.

 

„E ca un joc de puzzle pe care l-ai terminat de asamblat de prea multe ori” 

Du-te la Bucureşti ca să-ţi demonstrezi ţie însuţi că poţi s-o iei de la zero, dincolo de confortul pe care ţi-l dă casa părintească, să înveţi să trăieşti într-adevăr „ca un adult”, să-ţi drămuieşti fiecare bănuţ şi să descoperi ce-nseamnă responsabilităţile de care, acasă, fiind copilul mamei, erai poate nu de puţine ori scutit.

Du-te la Bucureşti ca să cunoşti oameni şi locuri noi, fiindcă în 20 de ani Constanţa ţi-a dat, probabil, tot ceea ce putea să-ţi dea, şi-a devoalat pe rând misterele în faţa ta şi-acum simţi că totul îţi e mult prea cunoscut, e ca un joc de puzzle pe care l-ai terminat de asamblat de prea multe ori şi-acum ştii să-l rezolvi chiar dacă-i amesteci iar şi iar piesele. Ai nevoie de un puzzle nou pe care să-l montezi, ai nevoie de alei necunoscute pe care să-ţi laşi paşii să rătăcească şi de baruri noi în care să ieşi vineri seara şi de oameni noi cu care să râzi sau să te cerţi sau pe care să-i săruţi.

Du-te la Bucureşti pentru că ai oricând şansa de a te întoarce acasă dacă nu merge, dacă nu iese cum ţi-ai propus, Constanţa o să fie mereu planul B, iar casa şi oraşul ăsta de la mal de mare o să aibă mereu braţele deschise pentru tine, în eventualitatea în care planul A se va face, cumva, bucăţi.

E hipnotic ritmul vocii ăsteia, ca vuietul izvorului din poveştile copilăriei sau ca glasul unei zâne a cărei apariţie promite să-ţi ofere tot ce-ţi pofteşte inima. Dar ce te faci atunci când apare şi o a doua voce, în sincron, tot hipnotică, tot domoală, care îţi spune că poate, totuşi, ar trebui să te gândeşti să rămâi.

 

Cui laşi oraşul ăsta  în care te plângi adesea că nu mai mişcă nimic”?

Să rămâi la Constanţa pentru că şi aici poţi profesa meseria pentru care te-ai pregătit, că Bucureştiul, doar prin mărimea sa, nu e un garant al succesului profesional şi-al reuşitei în viaţă.  E adevărat că, în Constanţa, fiind provincie, oferta e mai restrânsă şi va trebui să te zbaţi mai mult, dar parcă provocarea de a reuşi acolo unde nimeni nu-ţi dădea nicio şansă e cu atât mai mare şi, în consecinţă, victoria va fi cu atât mai dulce. Şi-apoi,  dacă la rândul tău alegi să pleci asemeni multor altora înaintea ta, cui laşi oraşul ăsta  în care te plângi adesea că „nu mai mişcă nimic”? Dacă nu stai aici şi nu încerci să schimbi ceva, dacă te raportezi doar la impresiile generale ale altora care, poate, n-au fost suficient de buni sau nu şi-au dorit suficient de mult să reuşească, asta înseamnă că vei fi alergat după fluturii altora, fără să-i dai mai întâi şansa omizii din propria ogradă să-ţi devină, în faţa ochilor, fluture.

Să rămâi la Constanţa pentru că aici e întreaga ta viaţă, aici sunt rădăcinile tale, aici e marea pe care o numeşti, cu mândrie, „a ta”, pentru că aici sunt familia, prietenii, casa părintească unde l-ai aşteptat pe Moş Crăciun lângă brad, ani la rând, părculeţul din spatele blocului unde stăteai cu gaşca până târziu în noapte, vorbind câte-n lună şi în stele… Aici e o întreagă lume căreia va trebui să-i spui „adio!”, s-o pui „on hold” cât îţi clădeşti o altă lume altundeva şi gândeşte-te că, nu de puţine ori, aceste două lumi se dovedesc a fi incompatibile.

Să rămâi la Constanţa pentru că e mai uşor din punct de vedere economic, nu mai trebuie să plăteşti chirie şi să-ţi numeri, aproape cu zgârcenie, fiecare bănuţ, nu mai trebuie să te privezi de la (aproape) nimic. Şi-apoi, acasă ai asigurată o farfurie cu mâncare, la fel cum ai şi-un pat şi-o cameră doar pentru tine, în care să înveţi cu voce tare, aşa cum îţi place ţie şi la orice oră ai chef, fără să trebuiască să ţii cont de colegul de cameră.

Vocile vorbesc şi fiecare îşi are dreptatea ei. E tentant să pleci, e tentant şi să rămâi. În fapt,  decizia se dovedeşte complicată tocmai pentru că, orice ai decide, există lucruri la care tot trebuie să renunţi. Când spui plecare spui libertate, independenţă, maturizare, noutate, când spui acasă spui familie şi provocare şi zbatere şi un trecut pe care îl ai în spate. Dar pe acesta îl vei avea cu tine oriunde te-ai duce şi orice ai face. Fiecare îşi face propria alegere, dar e important ca ea să vină de la sine, să nu fie influenţată de terţe persoane, pentru că, în fond, e viaţa ta şi nimeni nu ştie mai bine decât tine ce vrei să faci cu ea. Aşa că închide ochii şi ascultă: urmează vocea care răzbate cel mai puternic!

(Citit de 376 ori, 1 afisari astazi)