De câteva săptămâni urmăresc un serial documentar intitulat Superveterinarul, personajul principal fiind chirurgul irlandez Noel Fitzpatrick, care operează animale de companie şi de lucru undeva pe lângă Londra. Dincolo de intervenţiile spectaculoase pe câini, pisici sau chiar iepuraşi, cu eliminări de tumori canceroase, implanturi bionice, operaţii de hernie de disc, dincolo de aparatura ultraperformantă de care beneficiază animalele, emisiunea este un regal de umanitate.
Familiile care îşi aduc la clinică animalele bolnave sunt de cele mai multe ori într-o suferinţă imensă, iar chirurgul este cel ce le îmbărbătează. Numărul de îmbrăţişări pe care Noel le oferă proprietarilor de animale, de încurajare, de compasiune, dar şi de bucurie este impresionant. Îi primeşte pe toţi discutând cu ei ca şi cum i-ar cunoaşte de-o viaţă, de la egal la egal, fără distanţa pe care noi ne-am obişnuit să o constatăm la aproape toţi doctorii – umani sau veterinari, le explică în amănunt riscurile şi beneficiile, le vorbeşte copiilor pe limba lor, arătându-le pe schelete didactice ce se va întâmpla cu animăluţele lor, îi aşteaptă cât este nevoie ca să ia decizii atunci când operaţiile sunt foarte riscante, când nu poate garanta o calitate bună a vieţii şi apare varianta eutanasiei.
Operează toată noaptea când problema este urgentă, chiar dacă a operat alte unsprezece ore în timpul zilei. Dacă simte că nu mai poate, că oboseala îl ajunge, face piruete ca să-şi deştepte creierul şi să poată continua. Dacă îl doare coloana – având el însuşi o hernie de disc ce îl afectează mai ales după ore de stat în picioare –, se întinde câteva minute cu capul în jos pe o placă înclinată şi apucă apoi, din nou, bisturiul. La finalul operaţiei, oricât ar fi de târziu în noapte sau devreme dimineaţa, face noi radiografii şi le telefonează „părinţilor” ca să le spună care sunt rezultatele, cu atâtea amănunte câte sunt necesare pentru a-i face să înţeleagă exact la ce trebuie să aştepte.
Iar oamenii care vin în clinică… sunt tot felul de oameni – femei care ar putea fi fotomodele, cu animale cocoloşite ce mănâncă somon fumé la micul dejun, cupluri obeze, femei de vârsta a treia coafate şi rujate peste măsură, casnice neîngrijite, bolnavi de cancer aflaţi în tratament cu citostatice, bătrânele ce au casele pline de pisici sau de câini – şi cu toţii au în comun umanitatea şi frumuseţea ce derivă din ea. Privirile lor sunt pline de suferinţă şi de dragoste faţă de nişte suflete nevinovate, de dorinţă de a face orice pentru a salva vieţile prietenilor lor. Unii îşi sacrifică banii strânşi pentru nuntă, alţii dorm în faţa clinicii, în maşină, pentru că nu-şi permit să plătească un bed&breakfast, alţii vin de la sute de kilometri pentru că au aflat că doar Noel ştie să facă minuni.
La această dragoste răspunde Noel sacrificându-şi nopţile şi confortul personal. Şi minunile nu întârzie să se producă. Iar chirurgul se bucură ca un copil, râde în hohote atunci când vede cum motanul pe care l-a operat calcă bine pe piciorul înainte beteag sau plânge de fericire şi intră cu totul în culcuşul câinelui care fusese paralizat, ca să-l ia în braţe atunci când îl vede că se ridică în picioare la numai 24 de ore după intervenţie.
Nu vreau să pun concluzii evidente, nu vreau să fac paralela cu sistemul medical (uman) românesc, cu felul în care noi tratăm animalele, cu toţii ştim faptele şi unii le deplângem amar… Vreau să evidenţiez importanţa gestului misionar şi a mediatizării acestuia, vreau să amintesc că în fiecare dintre noi există resurse de umanitate pe care le blocăm pentru că suntem prea ocupaţi să trăim după modelul homo homini lupus (omul este lup pentru alt om). Dragostea faţă de animale, dragostea, în general, face din noi oameni. Oameni frumoşi.
Nici un comentariu