Ziua Dobrogei – „Nu sărbătorim o cucerire, ci întoarcerea unei moşteniri cuvenite nouă de la strămoşi”

În ultimii ani, am constatat cu surprindere că data de 14 noiembrie 1878 când Dobrogea a fost reintegrată statului „Aici în Dobrogea s-a plămădit întâia oară amestecul romano-dac; aici este leagănul poporului românesc, cu mulţi ani înainte de biruinţa împăratului Traian împotriva regelui Decebal.”român este aproape necunoscută la nivel naţional şi chiar printre mulţi locuitori ai spaţiului cuprins între Dunăre şi Marea Neagră.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestei date, ne propunem, în cele ce urmează, să vă prezentăm câteva repere arhivistice menite a reliefa cum au marcat autorităţile vremii „Ziua Dobrogei” în prima jumătate de secol de la reintegrare.

14 noiembrie 1878

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră era preluat, oficial, de autorităţile de la Bucureşti, în data de 14 noiembrie 1878, în prezenţa Alteţei Sale Domnitorul Carol I, armata română păşind în Dobrogea, la Măcin, pe la Brăila. Prin urmare, din această zi şi până la data de 5 decembrie 1878 avea să se deruleze procesul birocratico-administrativ la nivelul tuturor localităţilor din arealul dobrogean, fiind instalate autorităţile civile şi militare române. Momentului solemn din 14 noiembrie i-au urmat la scurt timp altele, în Constanţa festivităţile organizându-se la 23 noiembrie 1878.

În anii care au urmat, autorităţile tulcene şi cele constănţene aveau să marcheze ziua reintegrării Dobrogei în cadrul statului român la date diferite, mai exact la 14 noiembrie în Tulcea şi la 23 noiembrie în Constanţa. Mărturie în acest sens ne stă Adresa nr. 7078 din 21 noiembrie 1881 a Primăriei Constanţa înaintată autorităţilor locale:

„Ziua de 23 ale curentei fiind aniversară anexării Dobrogei la muma-patrie, urmează a se serba printr-un Te-Deum care va avea loc în biserica Ellină din acest oraş la orele 11 a.m. Vă rugăm să binevoiţi a asista şi dumneavoastră la acest Te-Deum”.

După 25 de ani…

În anul 1903, cu prilejul împlinirii unui sfert de secol de la reintegrare, festivităţile s-au organizat atât la Constanţa cât şi la Tulcea, în data de 14 noiembrie, după cum ne relevă documentele vremii. Astfel, prin Adresa nr. 12083 din 12 noiembrie 1903 Prefectura Judeţului Constanţa, avea să transmită Primăriei Constanţa invitaţia ca primarul, funcţionarii din subordine şi membrii Consiliului Local să participe la această sărbătoare:

„Am onoare a vă comunica, că în ziua de 14 noiembrie curent orele 10 a.m., cu ocaziunea aniversării a 25 ani a luării în stăpânire a Dobrogei de către Armata română se va oficia un Te-Deum la biserica Catedrală din acest oraş. Această solemnitate va fi prezidată de către D-l Ministru Preşedinte, Dimitrie A. Sturdza. Vă rugăm să binevoiţi a asista şi D-Voastre împreună cu D-nii membri şi funcţionarii”.

Dacă în oraşul nostru avea să fie prezent la festivităţi chiar Preşedintele Consiliului de Miniştri, la Tulcea acestea aveau să fie organizate în prezenţa ministrului de Interne, Vasile Lascăr.

Cu acest prilej, primarul Constanţei, Christea Georgescu, alături de reprezentanţii Consiliului Local şi alte figuri reprezentative ale urbei noastre aveau să transmită Regelui Carol I următorul mesaj:

„Împlinind azi un sfert de veac de când aţi luat Dobrogea în stăpânire, am văzut de la prima zi a anexării şi vedem mereu cum sub scutul puternic şi înţeleapta conducere a M. V. ordinea şi legalitatea înlocuind desfrâul şi anarhia din trecut, şi garantând pe deplin siguranţa persoanei şi averii, a permis dezvoltarea şi buna noastră stare.

Am văzut mai departe cum ţara necruţând nici un sacrificiu, a asigurat prin construirea podului peste Dunăre şi construirea portului, dezvoltarea constantă a acestei provincii şi în special a oraşului Constanţa, şi stăpâniţi de sentimentul celei mai sfinte recunoştinţe pentru aceste sacrificii sărbătorind azi a 25-a aniversare a anexării am văzut cu mândrie şi cu multă mulţumire sufletească cum Primul Ministru al ţării a venit să imprime sărbătorii noastre un caracter naţional, făcând din ea sărbătoarea ţării.

Plini de recunoştinţă faţă de M. V. care vegheaţi de aproape asupra bunei noastre stări şi asupra dezvoltării ţării, vă prezentăm Sire cu această solemnă ocaziune sentimentele noastre de iubire şi respect şi de cel mai nemărginit devotament pentru Dinastie şi Tron.

Să trăiţi Majestate

Să trăiască M. S. Regina

Să trăiască A. A. L. L. R. R. Principele Ferdinand şi Principesa Maria, împreună cu Auguştii Lor Fii”.

La semicentenar

În anul 1928, sărbătoarea nu a fost organizată în zilele de 14 sau 23 noiembrie, ci la 28 octombrie, în prezenţa suitei regale conduse de Regina Maria, a Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Vintilă Brătianu, însoţit de alţi membri ai cabinetului, a unui număr important de parlamentari şi, nu în ultimul rând, a Patriarhului Miron Cristea.

Semnificativ este, însă, faptul că la semicentenar „Ziua Dobrogei” a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.

Cum era şi firesc, pregătirile au început mai devreme, Ministerul Instrucţiunii transmiţând autorităţilor din subordine în data de 12 octombrie 1928 o circulară în care se preciza:

„Se vor citi povestiri dobrogene (Baciul Tomegea, cum a căpătat Sarichioiul vie, Legenda Techirghiolului, Legenda de la Capul Caliacra etc.), în şcolile secundare, se vor face lecţiuni de istoria dobrogeană, geografie, ştiinţe naturale, citiri din scriitorii dobrogeni (folosindu-se Antologia).”„Anul acesta se împlineşte o jumătate de secol de când Dobrogea s-a alipit din nou la patria mamă. Timp de aproape patru veacuri această provincie românească, atât de necesară dezvoltării noastre economice, a trăit o viaţă separată, rămânând străină şi de suferinţele şi de bucuriile ţării noastre.

În urma strălucitului război din 1877-78 de pe câmpiile Bulgariei, purtat sub conducerea marelui şi înţeleptului rege Carol I, război în care armata română s-a încununat de o glorie nepieritoare, vechiul pământ dobrogean a revenit din nou, prin Tratatul de la Berlin, la sânul ţării româneşti.

De la Unirea Dobrogei şi până astăzi, timp de o jumătate de veac, progresele ce a făcut această provincie sunt aşa de mari că ea este azi una din cele mai prospere regiuni ale ţării, recăpătându-şi în totul înfăţişarea ei românească de odinioară.

În dezvoltarea istorică a neamului nostru, realipirea Dobrogei la ţara românească este fără îndoială unul dintre cele mai însemnate evenimente şi este premergătorul marilor fapte care ne-au adus unitatea noastră naţională.

Şi fiindcă trecutul unui popor trebuie să servească prin sacrificiile aduse pe altarul patriei, pentru prezent, ca un moment de reculegere sufletească, iar, pentru viitor, ca un îndemn pentru o mai intensă activitate şi pentru noi sforţări şi jertfe pentru ţară, guvernul a hotărât ca semicentenarul alipirii Dobrogei să fie sărbătorit cu un fast deosebit.

Serbările se vor desfăşura în timp de două zile.

În ziua de 27 octombrie, ziua Dobrogei, se vor face, în şcolile primare, scurte povestiri istorice, geografice, arătându-li-se elevilor ilustraţiile ce le vor fi la dispoziţie. Se vor citi povestiri dobrogene (Baciul Tomegea, cum a căpătat Sarichioiul vie, Legenda Techirghiolului, Legenda de la Capul Caliacra etc.), în şcolile secundare, se vor face lecţiuni de istoria dobrogeană, geografie, ştiinţe naturale, citiri din scriitorii dobrogeni (folosindu-se Antologia).

În ziua de 28 octombrie, zi de duminică, după Te-Deum, se va rosti o cuvântare festivă şi se va executa un program potrivit momentului (cântece, recitări, lecturi, teatru, o alegorie, jocuri etc.).

În aceeaşi zi, se vor sădi, spre eternă amintire, la biserică, la şcoală, în câmpurile de experienţă ale şcolii etc., copaci comemorativi. Toţi elevii şcolilor primare din ţară în ziua serbării vor face, ei înşişi, gropile, iar sădirea se va face ulterior, când vor avea puieţi. Ministerul Instrucţiunii a intervenit la Casa Pădurilor ca să se dea ordine ocoalelor silvice să pună la dispoziţia şcolilor puieţi de copaci potriviţi regiunii. În Dobrogea sădirea copacilor se va face şi de elevii şcolilor secundare.

Pentru facilitarea cuvântării festive, Ministerul a tipărit prin Casa Şcolilor o carte de popularizare despre Dobrogea, o Antologie literară a Dobrogei, un număr special din revista Albina, închinat Dobrogei, un tablou comemorativ, care va cuprinde harta României, având Dobrogea închisă în chenar roşu şi o schiţă a conferinţei.

Aci alăturat vă trimitem schiţa de conferinţă, celelalte lucrări vi se vor expedia ulterior.

Ministru, Dr. C. Angelescu

Pentru sărbătoarea Dobrogei

28 octombrie, 1928

La 50 de ani de stăpânire românească în Dobrogea, nu sărbătorim o cucerire, ci întoarcerea unei moşteniri cuvenite nouă de la strămoşi. Pe câmpiile Bulgariei la Plevna, în 1877, armata română biruind pe turci alături de ruşi, a sfinţit acest drept. Surpându-se stăpânirea turcească, Dobrogea s-a alipit României prin drepturile poporului românesc, cel mai vechi şi cel mai numeros în această provincie. Am primit îndărăt un pământ ce ni s-a răpit acum 500 de ani. Din mâinile căpitanilor lui Mircea cel Mare „Domn al Ţării Româneşti, peste amândouă maluri ale Dunării până la Marea cea mare şi al cetăţii Dârstor (Silistra) stăpânilor”,– turcii au cuprins ţărişoara aceasta.

Mai mult decât atâta: dacă ar fi rămas undeva scris numele, poate că ar fi trebuit să pomenim azi pe cel dintâi roman aşezat între dacii dobrogeni, sau cea dintâi încuscrire între romani şi daci, – şi unii şi alţii strămoşii noştri, – acum 1900 sau poate chiar 2000 ani.

Aici în Dobrogea s-a plămădit întâia oară amestecul romano-dac; aici este leagănul poporului românesc, cu mulţi ani înainte de biruinţa împăratului Traian împotriva regelui Decebal.

Suntem, aşadar, acasă la noi în Dobrogea de aproape 2000 ani. Şi dacă au început să curgă pe aici popoare năvălitoare (goţi – strămoşii nemţilor –, bulgari, slavi şi altele) neamul nostru tot pe loc a rămas. Dădeau dijmă barbarilor din avutul lor, numai ca să fie lăsaţi în viaţă. „Apa trece pietrele rămân”, – vorba asta de atunci a rămas. Iar când grecii din Constantinopol (bizantinii) ajungând cu corăbiile de comerţ, cu cuceririle până la gurile Dunării, au întâlnit pe aici voievozii români: pe voievodul Bădilă, pe Solomon, pe Tatul la Silistra, pe Sacea pe la Isaccea, pe Balica pe la Cavarna şi alţii.

Poate că urmaşii acestor voievozi, în sufletul cărora trăia amintirea ţării întregi, Dacia lui Traian de la Tisa la „Mândri de prefacerea săvârşită de noi în mai puţin de o viaţă de om, în Dobrogea, rugăm pe Dumnezeu să ne ocrotească, ca să desăvârşim munca începută în pragurile Mării, în zilele a trei regi, într-o Românie mărită, cuprinzând hotarele ei fireşti trase de acum 1900 ani.”Marea Neagră, se vor fi alipit la ţara lui Mircea cel Mare. Când turcii au sfărmat împărăţia grecilor din Constantinopol şi Ţara Bulgarilor, au pornit mai departe să cucerească şi alte ţări. În Dobrogea, la Silistra, au dat de căpitanii lui Mircea cel Mare, Domnul Munteniei, pe care i-au alungat. Ca să aibă oaste la îndemână pentru cetăţile Dunării şi pentru războaie, sultanii au adus colonişti turci din Asia şi mai apoi şi tătari, aşezându-i în Dobrogea. Pe români nu i-au stârpit, fiindcă aveau nevoie de muncitori pentru plugărie, turcii de aci fiind de meserie ostaşi şi puţini crescători de vite. Ba ceva mai mult: tătarii dobrogeni când făceau năvăliri în Muntenia şi Moldova, aduceau cu ei familii de robi pentru munca câmpului. Astfel populaţia românească de aici sporea cu încetul.

Pentru aceşti locuitori se milostiveau unii domni români, trimiţându-le daruri (cărţi, odoare sfinte şi bani) pentru sărmanele lor biserici – de la Babadag la Cernavodă şi până la Silistra.

Aşa a făcut Ghica Vodă al Munteniei biserica de piatră la Silistra pentru mitropolia de acolo, încă de acum 300 de ani aproape. Nu putem să prăznuim această zi a Dobrogei, fără să pomenim pe aceia care au fost din vechi vremuri urzitorii hotarului României Mari de azi, descălecătorii de ţară în pragurile Mării: mocanii.

Când păşunile Ardealului nu au mai putut cuprinde atâtea turme, oierii români au coborât munţii şi s-au revărsat spre Dunăre şi spre Nistru, peste Dunăre în împărăţia ierburilor până la Marea Neagră. Cum spune cântecul ciobănesc:

Vara le vărà

În poieni de munţi

Cu vârfuri cărunţi,

Iarna le iernà

Colo ’ndepărtare

În prundiş de Mare…

Aceşti înainte mergători ai unirii tuturor românilor, – mocanii – mereu pe drumuri, au fost răspânditorii cântecelor şi poveştilor de pretutindeni şi ai cărţilor, ajungând astfel unificarea graiului şi sufletului românesc. Mocanii au tras drumuri noi prin singurătăţile cu iarbă ale Dobrogei, au deschis vaduri, au săpat fântâni, au ridicat târle, au întemeiat sate, şi prin prăsila lor sănătoasă au îngroşat numărul românilor dobrogeni, adăugând astfel cu munca şi sporul de populaţie la întărirea românismului în ţinuturile dintre Dunăre şi Mare. De aceea, pe la 1850, Dobrogea a părut unor călători «o mare stână de ciobani ardeleni».

Pe aceşti ciobani i-a întâlnit în Dobrogea după 1879, Mihail Kogălniceanu, marele om politic şi ministru de Externe al României, care, împreună cu primul ministru Ion Brătianu, ca sfetnici ai regelui Carol, au cucerit bunăvoinţa marilor puteri (afară de Rusia) pentru drepturile României neatârnate.

«Măi băieţi, zicea Kogălniceanu mocanilor, când cutreera ţărişoara veche – nouă adăugată la România, – aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobrogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce aveţi, lipsiţi-vă de oi şi cumpăraţi pământ c-aveţi să fiţi bogaţi».

Mocanii au ascultat sfatul marelui om departe văzător.

Iar dacă azi avem o întinsă proprietate românească, dacă avem o Constanţă aproape românizată, apoi Ardealului să mulţumim că ne-a trimis în Dobrogea prisosul de populaţie, tot români dârzi şi stăruitori în cucerirea bogăţiilor şi a civilizaţiei.

În această zi a Dobrogei noastre se cade să pomenim cu toată evlavia numele lui Mihail Kogălniceanu, apărătorul călduros al Dobrogei, şi al lui Ion Brătianu făuritorul României neatârnate, în 1877, alăturea de marele rege Carol I. Când principele Carol a fost rugat în 1866 să primească tronul României, cineva l-a sfătuit să refuze, fiindcă: «ţara aceea n-are nici un viitor». Atunci principele a pus degetul pe hartă şi a urmat cursul Dunării până la Mare; apoi a zis: O ţară care are un asemenea fluviu ce leagă centrul Europei cu lumea de răsărit, peste Mare, e plină de viitor economic. Şi a primit să ne fie Domn. Două gânduri mari l-au stăpânit de la începutul domniei lui: neatârnarea ţării de turci şi întinderea hotarului îndreptăţit până în pragul Mării. Şi înţeleptul rege le-a cucerit.

A purtat o deosebită grijă pentru Dobrogea. Străduinţelor sale datorim podul peste Dunăre şi clădirea portului Constanţa şi a oraşului, cumpărări de vapoare pe Dunăre şi Mare, colonizările, acordarea drepturilor politice, organizarea pescăriilor şi alte măsuri. În ultimii 15 ani ai vieţii sale, venea în fiecare an cu vaporul pe Dunăre până la guri, să-şi vadă colţurile de ţară pentru civilizarea cărora a pus tot sufletul său.

La capătul unei jumătăţi de veac de muncă românească între Dunăre şi Mare, ne vom socoti, punând faţă în faţă icoana Dobrogei pe care am găsit-o în 1878 şi pe cea de azi: când s-au aşezat autorităţile române în Dobrogea, Constanţa era un sat turcesc, murdar şi sărăcăcios. În port era un mic cheu de lemn de 200 metri şi o magazie de piatră pentru cereale. Corăbiile mari şi vapoarele nu se puteau apropia de mal, ci erau încărcate în larg. O linie ferată făcută de englezi lega Constanţa de Cernavodă.

Sub regele Carol I, am construit, numai cu ingineri români, peste Dunăre, unul din cele mai măreţe poduri din lume, legând astfel Dobrogea prin cale ferată cu restul ţării. Această legătură cu Marea a înzecit comerţul nostru şi azi 3 părţi din comerţul României în afară, se face prin Constanţa.

Oraşul şi portul de asemenea au fost clădite din nou şi tot cu ingineri români.

S-a întins în Mare un dig de piatră, ca să fie de adăpost portului împotriva furtunilor.

Dealungul digului pot ancora, pe rând, 60 vapoare mari. Portul s-a împărţit în bazine pentru vapoare de pasageri, pentru cereale, lemne, cărbuni, vite şi petrol, cu multe magazii şi linii ferate până la mal. Două magazii (silozuri) pentru curăţatul, alesul şi păstratul cerealelor, pot primi 5000 vagoane cereale la un loc. Fiecare magazie poate înmagazina, preda în vapor şi vântura 300 tone cereale pe oră. O ţeavă vârâtă de-a dreptul căii ferate, soarbe petrolul tocmai din Prahova, ca să fie vărsat de-a dreptul în vapor.

Şoselele erau necunoscute. Drumurile mergeau cotite de la un sat la altul. Erau pline de gropi şi de noroi, fiindcă nu le îngrijea nimeni. Azi avem în Dobrogea drumuri drepte şi pietruite pe vreo 1500 km lungime. Înăuntrul Dobrogei nu se pomenea de poştă pentru scrisori şi bani, nici telegraf.

Azi avem poştă, telegraf şi telefon în toate comunele; o cruce de căi ferate, taie Dobrogea în lung şi în lat.

Satele erau un pâlc de bordeie sau căsuţe acoperite cu paie, pământ ori stuf, cu o ferăstruică cât bagi capul. În singura odaie unde se grămădeau toţi ai casei, rogojinele pe paturi erau aşternutul cel mai obişnuit în Dobrogea. Biserica era o biată căsuţă ca toate căsuţele, cu o cruce dreaptă, ca să cunoşti că aici e casa Domnului.

Satele Dobrogei de azi s-au umplut de case mari, luminoase şi cu ferestre mari şi odăi multe; unele părând nişte orăşele; s-au împodobit cu biserici măreţe, cu şcoli ca la oraşe, cu gospodării ce nu se deosebesc de cele din restul ţării; o schimbare la faţă pe care n-ar mai recunoaşte-o un sculat din morţi din vremea când Dobrogea era o paragină pustie şi sălbatică.

Nimeni, cu toate greutăţile vieţii de azi, nu se va găsi să zică că era mai bine când era mai rău, când adică turcul stăpânea străvechile noastre ţinuturi.

Mândri de prefacerea săvârşită de noi în mai puţin de o viaţă de om, în Dobrogea, rugăm pe Dumnezeu să ne ocrotească, ca să desăvârşim munca începută în pragurile Mării, în zilele a trei regi, într-o Românie mărită, cuprinzând hotarele ei fireşti trase de acum 1900 ani.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Odată cu promulgarea Legii nr. 230 din 6 octombrie 2015 privind instituirea zilei de 14 noiembrie – Ziua Dobrogei şi publicarea ei în „Monitorul Oficial” nr. 750 din octombrie 2015 speranţele noastre se leagă de marcarea acesteia, asemenea altor date semnificative din cadrul procesului de unitate naţională precum 24 Ianuarie 1859, 27 Martie 1918, 28 Noiembrie 1918 şi 1 Decembrie 1918.