Urmaşii lui Vadim

Sunt anumite persoane care pentru mine au valoare de simboluri şi de piază rea. Una dintre ele[i] a fost Vadim Tudor. De la un anumit moment, când paharul uimirilor faţă de mitocăniile şi agresivităţile lui verbale mi s-a umplut, nu mai suportam nici să-l văd pe ecranul televizorului, indiferent ce avea de spus. Ştiam că la un moment dat se va enerva şi îi va adresa unui coleg de platou jigniri, cuvinte grele. Şi nu înţelegeam de ce oamenii aceia se expun cu bună ştiinţă la asemenea tratamente, totodată obligându-şi publicul să asiste la o nesănătoasă exhibiţie a prostului gust şi agresivităţii.

Acum s-a dus, a murit şi am reuşit cumva să mă ţin departe de ştirile despre moartea sa, despre înmormântare, despre problemele ulterioare ale familiei, de discuţiile pe Facebook dacă e bine sau e rău că s-a prăpădit, dacă să plângem sau să ne bucurăm, dacă să ne amintim de bune sau de rele. Am mutat din telecomandă, am trecut pe lângă, am scanat pe diagonală, n-am deschis nimic. Cum spuneam, e un fel de piază rea, ptiu-ptiu!

Totuşi, după ce a trecut evenimentul, două chestiuni mi-au atras atenţia asupra personajului. Cineva mi-a dat ultimul număr din România mare – îl cumpărase de curiozitate, ca pe un document, căci apăruse imediat după deces. Era uimit că nimic nu s-a schimbat, este acelaşi ziar România mare din vremurile de glorie ale „vadimismului”, de parcă timpul ar fi stat pe loc. L-am răsfoit şi eu cu aceeaşi stupefacţie, constatând încă o dată cât de prost scria „tribunul”, şi zic „prost” raportându-mă la pretenţiile sale de mare scriitor. De fapt, mă convinsesem fără dubiu de asta cu ani în urmă, când l-am întâlnit şi mi-a dat un vraf de cărţi ale lui, publicate la edituri obscure, majoritatea fiind culegeri de aforisme. Adică de perle ale gândirii proprii. M-am gândit atunci că probabil umblă cu un pix şi un carneţel la el, oprindu-se să-şi noteze de câte ori îl străbate un gând „genial”.

În afara inventivităţii ieşite din comun în combinarea unor insulte şi calomnii, textele lui sunt cel mult mediocre şi concentrate asupra propriei persoane, într-un delir de auto-adulare care, foarte probabil (nu sunt specialist), îşi găseşte locul într-o listă de simptome ale unei boli psihice.

Poezele, epigrame, poze mici, texte înghesuite, trucaje jenant de prost făcute, interviu cu un ofiţer de securitate, articole antisemite şi antimaghiare, rubrică de paranormal, rubrică de „perle”, câteva pătrăţele cu „O întrebare pe zi”, rubrică intitulată „Scuipaţi aici” şi, desigur, celebra pe vremuri „Săptămână pe scurt”, semnată de Alcibiade, în care diverşi oameni intraţi în colimatorul tribunului sunt calificaţi ca: stupidă, vacă, spălăcită, idioată, nespălată, fă, tâmpită, ţepar, gunoi, mafiot evreu, nenorocit, bătrânul evreu… O femeie „are o bazuka în păsărica ei încăpătoare”, nişte ziarişti „sug la ugerul din şliţul marelui bandit…”, iar un scriitor „s-a învârtit de-o rubricuţă, apuca-ne-ar de puţă”. Cu tristeţe mă întrebam cine se mai amuză la astfel de glume ostăşeşti…

Apoi am primit şi răspunsul: cine nici nu te-aştepţi!

La o postare pe Facebook referitoare la decernarea, în scurt timp, a titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Ovidius” lui Andrei Pleşu, un tânăr, elev al unui liceu prestigios din Constanţa, probabil cel mai prestigios, comentează sec: „O ruşine incalificabilă. Constanţa se face, încă o dată, de râs.” Întrebat de ce spune asta, băiatul revine: „(Argument) Pentru că respectivul ipochimen este o slugă şi un lingău, de la naştere încoace, prin toate regimurile. Că n-are operă, n-ar fi nimic, dar parvenitul ăsta a făcut jaf din banul public.” Contrazis şi rugat să înceteze, el continuă cu insultele: Andrei Pleşu este „un ghiolban cu barbişon şi cu sprânceană, care a pupat în fund fiecare regim care i-a dat mâncare pe sub masă”, prietenul său Liiceanu este „tăietorul onanist de frunză la câini”, ambii sunt nişte „pigmei care au plagiat”, „potlogari şi haimanale”.

Băiatul are 18 ani. Cu circa o săptămână înainte, în cadrul unui eveniment, ceruse să fie păstrat un moment de reculegere în memoria lui Vadim Tudor, iar cei prezenţi au făcut-o, din respect faţă de morţi, mai mult decât faţă de acest mort. Aşa am constatat că este unul dintre fanii „tribunului”.

Limbajul său mă înspăimântă şi mă face să-mi aduc aminte de filmele cu monştri din alte lumi (gen Aliens), acelea în care, odată creatura ucisă, după ce a masacrat aproape toţi oamenii din… incintă, realizezi că-i degeaba satisfacţia, pentru că un ou care creşte, o sămânţă care germinează, o celulă care se multiplică rapid au scăpat neobservate şi, într-un sequel care nu va întârzia să apară pe ecrane, urmaşul monstrului va continua şirul de crime sângeroase…

Băiatul are 18 ani şi promite să-şi urmeze maestrul. De aceea, cu cât va învăţa mai repede că, de acum, major fiind, poate răspunde în faţa justiţiei pentru un astfel de vocabular, că aceasta nu-i libertate de exprimare, ci lipsă de bun simţ şi de educaţie, agresivitate care nu poate fi tolerată într-o societate civilizată, cu atât va fi mai bine pentru fiinţele umane de jurul său.

[i] (în paranteză fie spus, alta este Iliescu)