„Visul unei nopţi de vară” montat la Teatrul de Stat din Constanţa te face să realizezi încă o dată, cu satisfacţie, că geniul dramaturgic shakespearian traversează veacurile şi poate fi interpretat şi receptat de fiecare generaţie în cheia sa. Că teatrul, prin acele texte excepţionale care rămân actuale, poate fi una dintre căile de a culturaliza şi aceste generaţii dificile – pentru că sunt altfel – care exasperează în egală măsură părinţi şi profesori.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Spectacolul lui Marcel Ţop nu este recomandat conservatorilor fără simţul umorului şi nici pudibonzilor, pentru că oferă o interpretare neconvenţională, aproape o adaptare a textului lui William Shakespeare. Sunt prezente, fără afectare, ci cu o ironie blândă, benefică, numeroase elemente de intertextualitate, atât în interiorul corpusului shakespearian, cât şi în raport cu ansamblul cultural hipiot ce traversează a doua jumătate a secolului 20 şi se întinde până în zilele noastre, spre boema din Vama Veche şi manifestaţiile anti-război şi anti-terorism. Citate din Hamlet, din Cum vă place şi chiar din Floarea albastră a lui Eminescu, muzică de John Lennon, vocea lui Janis Joplin oferă spectatorului plăcerea de a descoperi sintaxa unui manifest.

De fapt, MAKE LOVE, NOT WAR! ar trebui să fie mesajul central al piesei, anunţat şi prin pancartele fluturate de loveîndrăgostiţii hippies, şi prin scandările „One, two, three, four/ We don’t want your fuckin’ war”, şi prin accentele puse de regizor. Însă raporturile sunt puţin inversate datorită măiestriei unora dintre actori şi din cauza lipsei de convingere a altora în interpretarea rolurilor.

Feeria shakespeariană are două planuri principale, care se întrepătrund: încurcăturile sentimentale, presărate cu elemente fantastice, ale unor perechi de îndrăgostiţi şi efortul câtorva meşteşugari cu veleităţi de actori de a pune în scenă o piesă de teatru pentru serbările prilejuite de nunta lui Tezeu, regele Atenei.

Mărturisesc că, şi la lectura piesei, şi vizionând alte montări, secvenţele cu actorii-cabotini mi s-au părut întotdeauna cam plicticoase şi le înduram în aşteptarea scenelor intrigilor sentimentale. Nu este cazul Visului lui Marcel Ţop[i]. Nicodim Ungureanu în rolul lui Gutuie, regizorul amator, şi Iulian Enache în rolul lui Nicu Fundulea, cel care interpretează personajul principal în tragedia ovidiană, devenită aici comedie, Pyram şi Thisbea, sunt doi actori excelenţi care aduc pe scenă toată plăcerea jocului. Ambii au voci puternice şi bine definite, ambii ştiu să pună nuanţe subtile în interpretare. Gutuie, singurul conştient de importanţa şi miza actului artistic pus la cale, abia îşi poate stăpâni pasiunea pentru teatru şi este sfâşiat între dorinţa de a juca şi teama de reacţiile publicului regal – sentiment pe care mulţi actori îl cunosc. Iar Tezeu (Dan Cojocaru), cel ce ameninţă că-i va ucide pe actori dacă nu-i va plăcea reprezentaţia, cere răspicat o serbare cu dans sincron şi care alegorice, ceea ce poate constitui un indiciu pentru raportarea la personaje contemporane.

actoriFundulea este fanfaronul perfect, care vrea şi este convins că poate să joace toate rolurile mai bine decât oricine altcineva, motiv pentru care primeşte cu naturaleţe, chiar din postura de măgar, favorurile zânei Titania, orbită de farmecele flower power puse la cale de consortul său Oberon. Aici vine şi explicaţia unei bucăţi din titlul acestui articol. Fără ostentaţie – amănuntul poate fi lesne trecut cu vederea de copiii ori mai neştiutori, ori mai neatenţi – lui Fundulea, odată cu urechile şi căpăţâna de măgar, îi apare şi un sul sub cracul pantalonului de trening, cam până la genunchi, prilej de replici cu duble înţelesuri…

Cei doi sunt secondaţi cu brio de Florentin Roman, devenit brusc foarte gay în rolul Thisbea, de Ionuţ Alexandru, patetic până la lacrimi (ale sale) în rolul Zidului, şi de Cristina Oprean – suavă şi foarte comică în rolul dublu travesti al lui Petrică Uluc interpretând pe Leul care nu trebuie să o sperie prea tare pe Thisbea.

Salvarea prin teatru a omului, a comunităţii, este un mesaj care, prin interpretările de excepţie, ajunge cu eficienţă maximă la spectator.

De cealaltă parte, Daniela Dumitrescu în rolul Titaniei, regina zânelor, nu are aceeaşi anvergură, ceea ce face ca monologul său (noi, cu certurile noastre, suntem vinovaţi pentru că lumea este întoarsă pe dos) să nu câştige importanţa scontată de regizor pentru transmiterea mesajului principal – Make love, not war!magar

Ca de fiecare dată când fratele ei este şi el pe scenă, performanţa Danielei Dumitrescu scade, probabil din cauza îngrijorării (justificate) faţă de interpretarea lui (de regulă, proastă). De această dată, el a jucat rolul spiriduşului Puck. Un spiriduş burtos şi libidinos care nu a fost chiar cea mai rea ipostază a lui Adrian Dumitrescu. În roluri comice, în care trebuie să se prostească mai mult, lipsa lui de talent nu este chiar atât de vizibilă, dar dicţia… of, Doamne, dicţia…

Tot în sectorul fiinţelor supranaturale, trebuie să o evidenţiez din nou pe Cristina Oprean, ca zâna rârâită Scaieţel – de fapt, este genul de actriţă care poate interpreta cu imaginaţie şi haz chiar şi o piatră…

Şi acum despre cele două perechi, Hermia şi Lysander, Helena şi Demetrius: atât Georgiana Rusu, cât şi Luiza helenaMartinescu-Toma au fost la înălţime, cu un plus pentru Luiza, căreia rolul Helenei, femeia îndrăgostită şi respinsă, i-a oferit mai multe oportunităţi de a-şi etala talentul actoricesc şi experienţa. Remus Archip, în rolul îndrăgostitului hippie Lysander, a fost bun, dar cu nimic special. Am ajuns să-l prefer pe Andu Axente (Demetrius), despre care întotdeauna pot să spun că este un pic ridicol, dar în cele din urmă simpatic în continua sa căutare a unei identităţi actoriceşti şi bărbăteşti. În veşminte cazone (aproape aş risca un pariu că asta a fost ideea lui), i-a făcut faţă destul de bine partenerei sale, cu entuziasmul care îl caracterizează – rămân mereu cu impresia că intră şi iese din scenă în pasul ştrengarului, deşi nu o face (chiar aşa).

Costumele sunt colorate şi sugestive pentru definirea personajelor, iar decorurile, deşi minimaliste, aşa cum ne-am obişnuit la teatrul constănţean, servesc viziunea regizorală. În loc de pădure, avem pe scenă stuf, ceea ce ne transportă exact în boema de la Vama veche.

Am remarcat că sala a fost aproape plină, deşi premiera s-a ţinut în primăvară, iar reacţiile publicului, în majoritate tânăr, au fost entuziaste. Până şi fiica mea, o adolescentă „blazată” de 13 ani, care nu se lasă impresionată de mai nimic în afara lumii închise în smart phone-ul ei performant, s-a distrat copios şi a gustat atât textul shakespearian, cât şi sugestiile contemporane.

[i] Reprezentaţia din 28 noiembrie a.c.

 

Foto: teatruldestatconstanta.ro

(Citit de 434 ori, 1 afisari astazi)