Indiscutabil, faptul că Turcia îşi împarte teritoriul pe două continente este mai important pentru oamenii politici decât pentru geografi. Mentalitatea dublei apartenenţe este vizibilă mai ales în evoluţia republicană a ţării. În ciuda realităţii că 97% din teritoriu se află în Asia şi doar 3% în Europa, în urma conducerii lui Mustafa Kemal (Atatürk), Turcia a încercat să se identifice mai mult cu viaţa politică europeană.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Procesul de modernizare nu a fost deloc unul lin. Turcia secolului al XX-lea avea să fie suma tuturor elementelor care o definesc: şi asiatică, şi europeană, dar şi bizantină, şi otomană, şi musulmană, dar şi creştină. Improbabil islamică, imposibil europeană. Pe fond, Turcia a fost întotdeauna o combinaţie complexă pe care, dacă o definim în formule simple, riscăm să ajungem la concluzii greşite. Modernizarea este asociată cu laicitatea, dar în niciun caz nu trebuie ruptă de spiritualitate.

Republica lui Mustafa Kemal avea să îşi asume rolul unei schimbări bruşte de direcţie: de la Imperiul Otoman al sultanilor, la o republică de sorginte occidentală. Iar dacă astăzi discutăm despre faptul că democraţia turcă nu este una consolidată precum altele din Occident, trebuie să luăm în calcul şi de unde a pornit Turcia în 1923. Astăzi poate părea un lucru simplu, însă interzicerea turbanului sau a fesului şi impunerea pălăriei occidentale nu au fost decizii uşor de acceptat, mai ales pentru societatea rurală/tradiţională din Anatolia. De asemenea, egalitatea dintre femei şi bărbaţi sau înlocuirea alfabetului arab cu cel latin erau decizii clare de întoarcere spre Occidentul european. Unele dintre acestea, evident, nu aveau cum să fie susţinute de partea tradiţională/rurală a societăţii turce, în special din Anatolia.

Un pronunţat accent pus pe statul laic avea să creeze premisele unei confruntări a viziunilor: de o parte elitele politice care susţineau modernizarea prin laicizare, de cealaltă parte un important segment al populaţiei pentru care modernizare însemna un atac la valorile islamului. În societatea turcă, discuţiile despre modernizare nu erau ca în cea occidentală, ci se refereau la libertatea religioasă, iar această diferenţa avea să ducă nu de puţine ori la confruntări armate, soldate cu un număr important de morţi.

Ceea ce părea că a reuşit în anii de guvernare Recep Tayip Erdogan a fost un echilibru între aceste două viziuni. Provenind dintr-un partid conservator cu accente islamiste, dar liberalizând economia Turciei şi deschizând oficial negocierile de aderare la UE, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării părea că a găsit o formulă nouă care i-ar fi mulţumit şi pe unii, şi pe alţii.

Doar că falia dintre libertatea religioasă şi acuzaţia de regim Islamic este una foarte sensibilă în acest caz. Libertatea de a purta vălul, pentru susţinătorii viziunii conservatoare, ţine tocmai de respectarea valorilor democratice, de exprimare liberă a spiritualităţii, în timp ce pentru societatea liberală din Turcia înseamnă revenirea la valorile otomane, înapoiere, islamizare politică. Dinspre Europa occidentală, orice discuţie în favoarea religiei înseamnă derapaj, în timp ce dinspre Ankara înseamnă respectarea voinţei poporului. În fapt, Edogan ştie ceea ce şi Occidentul ştie, că în istoria Turciei această laicizare a fost menţinută de multe ori cu forţa; nu întâmplător armata a intervenit de-a lungul secolului al XX-lea.

Revenind la situaţia de astăzi, acest tablou descris mai sus ne impune o anumită rezervă în a da verdicte clare. Aşa cum cu ironie remarca zilele acestea un prieten, „lovitura de stat democratică a armatei a eşuat în faţa democraţiei conduse de dictatorul Erdogan”. Oricât de ambiguă şi inexactă este această formulă din perspectiva conceptelor politice, incompatibile de altfel, o doză de adevăr există la mijloc. Adevărul constă în faptul că, până la acest moment, loviturile de stat pe care le mai organizase armata în Turcia veneau pe fondul unei anarhii politice, soldaţii intervenind în concordanţă cu dorinţa populaţiei, ceea ce făcea ca această instituţie să fie considerată salvatoarea statului laic, kemalist şi naţionalist. Astăzi, însă, armata nu a ţinut cont de faptul că guvernul şi preşedintele sunt susţinuţi de popor, abia aleşi în funcţii. Practic, armata turcă primeşte o palmă din partea ideii de democraţie, a cărei apărătoare tocmai se erija.

Paradoxal, însă, în ciuda rezistenţei, prin puterea poporului, în faţa loviturii de stat, preşedintele Erdogan primeşte şi el o palmă din partea democraţiei, cel puţin la fel de puternică cum a primit şi armata. El, liderul care urmărea îngrădirea accesului la reţelele de socializare, acelaşi care închidea trusturi de presă opozante, în ţara în care unii jurnalişti au fost condamnaţi în justiţie pentru insultă la adresa preşedintelui, El – Erdogan avea să vorbească în fatidica noapte pe o reţea Face Time la postul CNN Turk. Cu vocea tremurândă, noul sultan nu mai avea tribuna lui proprie. Avea însă şansa tehnologiei moderne şi a curajului jurnaliştilor de a fi liberi, curaj altădată condamnat de liderul de la Ankara. O aplicaţie IPhone şi jurnalista Hande Firat au făcut, probabil, mai mult decât ar fi putut face forţele armate fidele lui Erdogan. Fără această intervenţie, cel mai probabil, poporul ar fi fost confuz şi nu ar fi ieşit să-şi apere liderul.

Evenimentele din Turcia ne arată o naţiune vie politic. Astăzi pare că a ajuns la maturitatea necesară pentru a-şi apăra democraţia. Rămâne de văzut dacă aceeaşi naţiune asociază democraţia şi cu alte instituţii, nu doar cu cea a preşedintelui. Deocamdată, a devenit destul de clar şi în Turcia că vremea sursei unice de informare a trecut, că votul liber este mai puternic decât ameninţarea armată, chiar dacă ai în dotare un tanc sau un avion F16, că presa liberă, oricât ar fi de iritantă, poate fi singura salvare în caz de pericol, pentru aceiaşi lideri care până ieri o blamau. Pe scurt, că cea mai proastă democraţie este mai bună decât o lovitură de stat militară.

Rămâne să mai înţeleagă şi preşedintele Erdogan că iubitorii democraţiei, astăzi, l-au salvat pe el. Însă l-au salvat pentru că ceilalţi încălcaseră flagrant regulile. S-ar putea ca în viitor rolurile să se schimbe. Poporul turc va fi tot acolo.

(Citit de 238 ori, 1 afisari astazi)