Mi-au plăcut întotdeauna filmele americane cu salvatori. Mi-au plăcut întotdeauna tinerii în combinezoanele roşii de la SMURD, paramedicii şcoliţi doar şase luni pentru a salva vieţile românilor. Mi-a plăcut şi respect pe oricine care dă o mână de ajutor unei persoane cu probleme. Dar, shit!, cum ar spune americanii, joi după-amiază s-a întâmplat ceva greu de imaginat.
Acum nici nu mai contează dacă pe bărbatul ucis de tren l-a lovit o locomotivă sau două. La ceasul când am scris aceste rânduri erau două variante ale accidentului din cartierul Poarta 6. Una, că bărbatului i s-a făcut rău când traversa sau mergea pe lângă şine, o gospodină l-a văzut cum zăcea inconştient, dar avea mâncarea pe foc şi nu s-a dus să îl tragă la o parte, timp în care o locomotivă a trecut pe acolo şi l-a secţionat în două. A doua, bărbatul a fost lovit de o locomotivă, şi-a pierdut un picior şi a rămas inconştient pe şine, a fost observat de femeie, care pentru că avea oalele pe foc nu s-a deplasat la locul incidentului, a venit a doua locomotivă şi l-a omorât. Dar nici nu mai contează, important este că femeia a preferat să facă mâncare în loc să salveze viaţa unui om.
După ce că avem cel mai mic consum de pastă de dinţi pe cap de locuitor în Europa, după ce că suntem unul dintre puţinele popoare din lumea civilizată care cumpără tot ce vede la televizor, după ce că ne batem pentru tigăi şi scule la inaugurarea hipermarketurilor, în fine după ce că… încă mulţi „după ce că”, am ajuns şi aici: (ne) omorâm pentru mâncare. Curat civilizaţie şi spirit civic, coane Fănică!
Nici un comentariu