Suferinței, nedreptății și morții nu li se poate răspunde întotdeauna cu argumente

Crucea fiecărui om este făcută exact pe măsura lui și grea o fac numai nerăbdarea, nesupunerea și împătimirea noastră. Nu există suferințe fără folos, fără scop, de prisos, fiindcă nu cruzimea, ci dragostea determină încercările trimise de Domnul omului:  „Pe cine iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care-l primește” și ceartă „spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui”. Prin urmare, „dacă am avut pe părinții noștri după trup care să ne certe și ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viață?”.

Este adevărat că, atunci când un părinte suferă pentru o boală foarte grea a copilului sau un om a fost lovit de o boală incurabilă, auzi această întrebare atât de insistentă şi de adevărată totodată: „de ce mi se întâmplă mie una ca asta, Dumnezeul meu?”, exprimând astfel greutatea crucii pe care o are de dus. Această întrebare se repetă neîncetat și nu i se poate răspunde decât cu lacrimi, și nu cu vorbe; cu simțăminte, nu cu gânduri; cu tăcere, nu cu opinii; cu compasiune, și nu cu răspunsuri. Dacă în această viață se întâmplă să intri măcar și pentru câteva minute într-o secție de oncologie a unui spital de pediatrie, vei ieși plin de multe „de ce”-uri: de ce există durerea? de ce nedreptatea? de ce copilașii? de ce în felul acesta? de ce negrăitei bucurii aduse de prezența lor nevinovată să-i succeadă suferința și întristarea? de ce? Și, dacă este pentru binele nostru, pe care încă nu-l cunoaștem, de ce acest bine al nostru să fie atât de amar?

Am întâlnit un cuplu tânăr, doi oameni care, la scurt timp de când s-au cunoscut, în tumultul iubirii, s-au căsătorit. Nici un nor nu părea a adumbri anotimpul însorit al viselor lor. La scurtă vreme au avut și un copil, astfel calitatea relației lor a devenit și mai bună. Frumusețea unei prezențe noi în cămin și surpriza unei persoane inocente fac ca nopțile nedormite din primele zile ale existenței bebelușului să nu conteze.

Pe măsură ce copilul creștea, și legătura iubirii sporea. Deodată, însă, află că puiul lor a fost atins de o boală gravă. Şi apoi, dacă poate să facă minuni, de ce nu-i vindecă pe toți, sau, de fapt, de ce nu nimicește orice boală, ca să trăim puținii ani ai vieții noastre în liniște și bucurie?Copilul, în timp ce se juca, dintr-o dată amețește și este cuprins de dureri violente, fără un motiv aparent. Zâmbetul părinţilor este curmat, lăsând locul unor frici adânci și lăuntrice… Fiind oameni credincioși, părinții își pun nădejdea în Dumnezeu și chiar îmi mărturisesc cu ochii în lacrimi: „Dumnezeu fiind iubire, dacă nu-i va fi milă de noi, I se va face milă de copilul nostru, pentru că este inocent!”.

În urma analizelor, diagnosticul medicilor este cel de care se temeau cel mai mult: copilul suferea de cancer. În limba engleză, cuvântul cancer este tradus fie prin cancer, fie prin crab, care are și înțelesul de rac. Cuvântul acesta care amintește de delicioasa vietate marină, este, în fapt, în chip metaforic, răul ce cu unul din clești strânge creierul, iar cu celălalt sfredelește adânc inimile părinților și pe ale noastre, ale tuturor celor care îi cunoaștem. Și dacă, în urmă cu puține luni, ne îmbrățișam unul pe celălalt la gândul că Dumnezeu ne-a dăruit pe unul dintre îngerașii Săi, din clipa în care am aflat de cumplita boală a copilului, îmbrățișarea adună ca într-un vas lacrimile tuturor, ca nu cumva să-l răpească de lângă noi pe cel care acum este îngerul nostru.

Și atunci încep numeroasele „de ce?-uri” ale acestei suferințe cumplite și ale previziunilor sumbre ale medicilor. Ne opunem lor, căutând refugiu în logica unui oarecare miracol. Ne amintim cum Hristos a înviat-o pe fiica lui Iair sau pe fiul văduvei din Nain sau pe fiica cananeencii și știm că Dumnezeu îi iubește în chip deosebit pe copilași, îndemnându-ne neîncetat să le imităm nevinovăția. Și atunci ajungem să sperăm că și copilul acesta poate fi salvat tot printr-o minune divină.

Numai că minunile sunt minuni, pentru că nu se petrec atât de adesea și, mai mult, ajungem să ne gândim: dacă face o minune cu noi, de ce să trăiască numai unii prezența Sa binefăcătoare, iar alții să fie privați de ea?… Şi apoi, dacă poate să facă minuni, de ce nu-i vindecă pe toți, sau, de fapt, de ce nu nimicește orice boală, ca să trăim puținii ani ai vieții noastre în liniște și bucurie?

În nici un moment părinții nu au tăgăduit și nu tăgăduiesc existența lui Dumnezeu, în nici un moment nu și-au pierdut credința, doar că, în momentele acelea de maximă suferință, tatăl copilului, nemaisuportând nenumăratele și zilnicele sfaturi ale tuturor celor din jur, a avut multe întrebări simple, dar grele: Pe cei care ne mângâie și răspund durerii noastre cu sfaturi și vorbe, de ce nu-i iubește și pe ei Dumnezeu așa cum ne iubește pe noi? De ce copiii lor să se joace fără grijă și să râdă, iar al nostru, palid, să trăiască prin mijlocirea medicamentelor și a perfuziilor? De ce copiii lor să se amuze cu glume și obrăznicii copilărești, iar al nostru să fie amăgit cu minciunelele și speranțele noastre false, anume că se va face bine și că se va duce la școală? De ce aceia să-și facă planuri de viitor cu copiii lor, iar noi să tremurăm cu gândul la ce ne așteaptă și să ne bucurăm doar că încă o zi mai trece alături de copilul nostru?

Există şi acest sentiment că nu avem dreptul să-L luăm la întrebări pe Dumnezeu, că nu avem dreptul să-I adresăm aceste „de ce?”-uri. Dar aceste „de ce?”-uri au fost binecuvântate și sfințite de Însuși Hristos pe cruce, atunci când spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”Există şi acest sentiment că nu avem dreptul să-L luăm la întrebări pe Dumnezeu, că nu avem dreptul să-I adresăm aceste „de ce?”-uri. Dar aceste „de ce?”-uri au fost binecuvântate și sfințite – spune Nikolaos, mitropolit de Mesogheea și Lavreotiki – de Însuși Hristos pe cruce, atunci când spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Acolo unde Dumnezeu nu se vede. Asumarea suferinței și a bolii). Întrebarea aceasta este întocmai ca multe dintre întrebările oamenilor aflați într-o situație disperată și greu de suportat și pare că și întrebarea Mântuitorului, ca și întrebările noastre, rămân fără răspuns. Rămân fără răspuns în aparență, însă, cel puțin în cazul Mântuitorului, evenimentele au scos la iveală și răspunsul. Ne amintim totodată că asemenea „de ce?”-uri au ieșit și din gura lui Iov sau de sub scriitura lui David, doi oameni care au asistat la moartea copiilor lor, dar care au rămas paradigmatici prin credința, perseverența și răbdarea lor.

Tocmai durerea naște adevărul, iar marea provocare și povară pentru oamenii trecuți prin drame este aceea de a căuta răspunsuri la multele „de ce?”-uri în afara lor. Răspunsul, însă, nu poate fi aflat decât înăuntrul nostru, nu în așa-zisele situații asemănătoare, nici în cărți cu notorietate. Și, dacă nu primim nici astfel răspunsurile pe care le așteptăm în privinţa neputinței și scăderilor firii omenești, trebuie să fim convinși că suferinței, nedreptății și morții nu li se poate răspunde întotdeauna cu argumente. Oricât am căuta noi, oamenii, argumente lumeşti, nu ştim dacă sunt cele pe care Dumnezeu le are în plan. Moartea, durerea, nedreptatea sunt taine pe care orice răspuns nu face decât să le zdruncine, pentru că, în aceste situații, adevărul nu se exprimă asemenea unei opinii sau asemenea unui argument, ci se oferă cu smerenie și suferință comunională.

Dacă cineva poate scăpa de ispita de a se îndoi, atunci ajunge să privească adevărul dintr-o perspectivă pe care „Nu, eu nu îmi mai pun de multă vreme întrebarea aceasta, pentru că eu nu îmi aștept moartea, ci îmi aștept luminarea!”.niciodată nu și-ar fi putut-o închipui; de asemenea, dacă cineva reușește să primească suferința, dă naștere unor simțiri nemaiîntâlnite, descoperind stări care altfel n-ar putea fi închipuite și trăite. M-a uimit răspunsul unei copile, grav bolnave, care știa că urma să moară. Discutând cu ea, la un moment dat am simțit nevoia să previn obsesiva întrebare: „Știu că mă vei întreba – de ce mi se întâmplă mie acestea?”, însă ea mi-a răspuns senin: „Nu, eu nu îmi mai pun de multă vreme întrebarea aceasta, pentru că eu nu îmi aștept moartea, ci îmi aștept luminarea!”.