Stagiul de practică, un must-have al fiecărui student

Când spui facultate spui, pentru cei mai mulţi, cursuri scrise pe coli A4 şi pixuri cu capace ronţăite în timp ce asculţi concentrat pledoaria profesorului. Spui timp de studiu petrecut în bibliotecă sau pe canapea, înconjurat de munţi de bibliografie, spui fotocopii după fotocopii şi referate după referate, spui sesiuni care-ţi testează capacitatea de memorare şi nopţi albe cu aromă de cafea dedicate învăţatului. Iată deci că, atunci când ne raportăm la învăţământul universitar, tindem să avem în vedere doar  latura sa pur teoretică şi să excludem din ecuaţie, aproape fără a ne da seama, dimensiunea practică pe care acesta o implică.

Până la urmă, poate că e firesc să fie aşa, căci scopul urmării unor studii superioare e tocmai acumularea de cunoştinţe specializate într-un anumit domeniu, dar, fără un cadru practic în care să pui în aplicare acele cunoştinţe, nu vei putea face niciodată pasul care să te ducă, din zona confortabil de abstractă a teoriei în cea a „câmpului muncii”, unde noţiunile prind viaţă, sens şi utilitate.

Legal, stagiul de practică este inclus în planul de învăţământ al fiecărei facultăţi. E vorba, teoretic, de 3 săptămâni în care, 5 zile pe săptămână, preţ de opt ore pe zi, trebuie să mergi la sediul unei instituţii care are încheiat un parteneriat cu universitatea ta şi să înveţi să îndepineşti sarcini pe care, în mod normal, le-ai îndeplini dacă ai fi angajatul respectivei instituţii. De obicei, practica se realizează după sesiunea de examene din vară, dar există şi situaţii în care aceasta poate fi integrată în timpul anului universitar. Oricum ar fi, însă, practica ajunge să fie privită cu scepticism, dacă nu chiar cu reticenţă, de către o bună parte dintre studenţi.

De ce această atitudine?, ne-am  putea întreba, mai ales dacă ne gândim că, atunci când eram elevi, să facem „ceva Ca s-o spunem pe şleau: cu practică ai măcar idee „cu ce se mânâncă” să fii doctor/poliţist/jurist/jurnalist etc., fără practică o să bâjbâi printre cerinţele cuprinse în „job description” şi-atunci chiar n-o să aibă nimeni timp să-ţi facă, benevol, instructajul.practic” în locul unei simple ore de predat ne aducea aproape în pragul euforiei. În primul rând, există presupoziţia că la practică nu se face nimic, că e doar pierdere de timp, ideea generală fiind aceea că angajaţii instituţiei care te „preia spre instuire” au destule de făcut ca să-şi mai bată capul şi cu instrucţia ta, tu fiind oricum cantitate neglijabilă. „O să duceţi cafele ca sclavii şi n-o să vă bage nimeni în seamă pe voi, pentru ei sunteţi nişte nimeni”, auzi din toate părţile atunci când le comunici cunoscuţilor detaliile legate de practică, de unde apare, evident, şi mai sus menţionata reticenţă a ta ca student. Căci tu nu vrei să duci cafele, nu te-ai pregătit atâta timp pentru asta şi te indignează să auzi de la alţii că unii vor să te reducă doar la atât.

În al doilea rând, intervine problema  timpului. Dacă stagiul de practică se-ntâmplă să fie stabilit vara, apare obiecţia că-ţi ia din timpul tău: vrei să pleci în vacanţă sau, dacă eşti din provincie, vrei să te întorci mai repede acasă. Nu contează că acasă poate nu vei face nimic; te gândeşti că în alea 21 de zile de practică  poţi sta frumuşel la soare, în loc să-ţi baţi capul cu diverse sarcini care implică responsabilitate şi, să fim serioşi acum, între leneveală şi muncă, ştim cu toţii în ce direcţie înclină balanţa. Aşa că varianta cea mai la îndemână este să-ţi faci rost de o adeverinţă care să ateste că ai făcut practică în domeniul de studiu – deşi, de cele mai multe ori, n-ai trecut de mai mult de două ori pragul instituţiei care-ti eliberează adeverinţa – şi gata, ai rezolvat-o, ţi-ai obţinut creditele aferente practicii de specialitate fără niciun efort.

Dar, alegând calea superficială a „cumpărării” experienţei, pierzi. Pierzi emoţiile care te încearcă atunci când pătrunzi pentru prima oară în mediul în care se va desfăşura viaţa ta profesională de după facultate. Pierzi dorinţa de a le arăta angajaţilor respectivei organizaţii, dar şi ţie însuţi că eşti capabil să te descurci, să duci o sarcină la bun sfârşit. Pierzi experienţa şi disciplina pe care le poţi câştiga mergând zi la zi „la muncă”, chiar dacă nu eşti angajat cu acte în regulă. Pierzi acele momente în care poţi „fura” secrete de la cei mai pricepuţi decât tine în ale meseriei, pricepere pe care doar anii de profesare într-un anumit domeniu o pot da. Pierzi ocazia de a-ţi da seama dacă ţi-ai ales bine viitoarea meserie, dacă te vezi practicând-o cu dedicare în fiecare zi pentru următorii douăzeci, treizeci de ani sau dacă, din contra, nu te regăseşti în ceea ce presupune respectivul job. Pierzi ocazia de a ieşi din acea zonă de confort a teoreticului şi de a pune în aplicare tot bagajul teoretic pe care facultatea, prin profesori şi bibliografie, ţi l-a furnizat.

Stagiul de practică este, deci, un must-have al fiecărui student, o experienţă  utilă care favorizează dezvoltarea în plan profesional şi oferă dimensiunea reală a ceea ce implică viaţa de după facultate. E drept că, nu cu mult efort, stagiul acesta poate fi „fentat” dar, în fond, fentarea lui echivalează cu a-ţi fura ţie însuţi şansa de a pătrunde temporar în culisele viitoarei tale profesii pentru a descoperi „dedesubturile” ei. Ca s-o spunem pe şleau: cu practică ai măcar idee „cu ce se mânâncă” să fii doctor/poliţist/jurist/jurnalist etc., fără practică o să bâjbâi printre cerinţele cuprinse în „job description” şi-atunci chiar n-o să aibă nimeni timp să-ţi facă, benevol, instructajul.