Şobolanii printre noi. Cum m-a ajutat Umberto Eco să identific anteniştii din piesa lui Matei Vişniec

Am ieşit de la spectacolul „Şobolanul – rege” cu sentimentul că ceva a lipsit. Am avut nevoie de o zi ca să-mi dau seama ce. Textul lui Matei Vişniec este savuros, plin de ziceri cu tâlc ce arată profunda cunoaştere a culiselor mass media, depresia imensă ce urmează acestei cunoaşteri, felul în care jurnalismul senzaţionalist a ajuns să reprezinte esenţa mizeriei umane, aşa cum şobolanul este imaginea absolută a murdăriei.

Actorii au fost aproape fără reproş, cu excepţia interpretului rolului principal, pe care trebuie să îl scuzăm pentru că a jucat într-o stare vizibil alterată de gripă. Ceilalţi au compensat însă scăderile protagonistului. Marian Adochiţei, Mihai Sorin Vasilescu, Mirela Pană, Maria Lupu şi Remus Archip au realizat câteva roluri memorabile pentru carierele lor. Filosoful – „trădător agreat”, preotul – sculptor de cruci marca Săpânţa şi politicianul care îmbrăţişează şobolanizarea pentru că „oricum nu avea nicio utopie la orizont”, femeia eco – bio, şobolanul îngrozitor de scârbos şi Malik, comandantul crud, dar iubitor de câini sunt personajele care conturează o lume urâtă şi nebună, a cărei interfaţă cu publicul o reprezintă jurnalistul interpretat de Iulian Enache.

Nu mai puţin talent a arătat Georgiana Mazilescu, chiar dacă tot mi se pare puţin manieristă şi afectată, dar nu m-a convins nici de această dată Andrei Cantaragiu, ca să nu mai vorbesc despre Adrian Dumitrescu (pentru că tot îmi bat gura de pomană)…

În afară de Iulian Enache, toţi joacă mai multe roluri, cea mai remarcabilă transformare fiind a lui Mihai Sorin Vasilescu – preot şi apoi politician.

Muzica lui Mihnea Brumariu a însoţit adecvat spectacolul, ca şi montajele video realizate de Alexandru Bibere – foarte elaborate şi inspirate, dar a căror rapiditate te împiedică să apreciezi cum se cuvine sugestiile. Componenta multimedia poate fi un element de atracţie pentru cei mai tineri, ca şi limbajul fără perdea (sunt curioasă cum erau redate în textul original, franţuzesc, înjurăturile neaoşe de mamă).

Într-un loc din Balcani se războiesc, concret, cu gloanţe şi sânge, două tabere care fraternizează în fiecare seară, în faţa televizorului, îşi vând arme şi muniţie una alteia şi ar face orice pentru mediatizarea conflictului lor. De fapt, reiese la un moment dat că nici măcar nu sunt două tabere, căci beligeranţii se luptă, la nivel profund, cu ei înşişi, încercând să-şi facă mizeria cunoscută lumii, să apară la televizor. Preotul este „observatorul prostiei” umane ce stă la temelia războiului şi violenţei, exprimând-o redundant prin epitafurile[i] de pe crucile „cimitirului multicolor al prostiei”.

Rolul mitologic al lui Tiresias, bătrânul profet orb din legenda lui Oedip este sugerat de profesorul de filosofie, orb şi el, „trădător agreat, reprezentant credibil al îndoielii şi al raţiunii”, cel ce trece dintr-o tabără în alta, furnizează revelaţii şi îi înmânează, în cele din urmă, jurnalistului francez frânghia cu care se va spânzura. Acesta din urmă este un alt Oedip, condamnat aprioric la un destin tragic (sugestia ghetelor fără şireturi este inspirată). Prin alianţa cu şobolanii, îşi ucide la nivel simbolic tatăl – umanitatea – şi  îşi pângăreşte mama – conştiinţa – prin constantul concubinaj cu senzaţionalul, obiectivul devenind pe parcurs câştigarea coroanei de rege al audienţei, a primului loc în jurnalele de ştiri, chiar dacă iniţial crezuse „că jurnaliştii pot schimba lumea – „sunt şi eu un prost…”.

Alianţa cu şobolănimea – comunitate metaforă a comunismului –, văzută ca o salvare din mizeria ce ne îngroapă, este fatală pentru umanitate. Spaţiul „Ş” se lărgeşte în detrimentul spaţiului ocupat de oameni, mizeria concretă îngurgitată de şobolani este înlocuită de o şi mai mare mizerie, reprezentată de înşişi mâncătorii de rahat (la propriu şi la figurat) înmulţiţi necontrolat, iar jurnaliştii sunt reprezentaţi ca emisari ai comunismului şobolănesc care va înghiţi totul în cele din urmă, căci „şobolanii sunt ultima specie care va rămâne pe pământ”. Este avertismentul lui Matei Vişniec pentru Occidentul sedus de un ideal dovedit istoric a fi un eşec, o distopie.

Mi-am dat seama într-un târziu că ceea ce lipseşte din montarea regizorului Radu Dinulescu este îngroşarea tuşelor. Ironia fină dăunează clarităţii moralei acestei piese, lăsând loc ambiguităţii. Faţă de entuziasmul iniţial al jurnalistului care promovează alianţa dintre om şi şobolan întru curăţirea mizeriei, entuziasm temperat pe măsură ce şobolanii câştigă teren impunând cenzura extremă manifestată prin roaderea tuturor cuvintelor neplăcute din cărţi, nu avem, cel puţin nu în montarea de la Teatrul de Stat din Constanţa, o concluzie clară, ci, cumva, rămâne senzaţia că şobolanii ar fi bineveniţi ca soluţie extremă de cuminţire a jurnaliştilor care au depăşit măsura.

Esenţa acestei probleme fără rezolvare, a ambiguităţii libertăţii presei, pe care o tratează Vişniec în mai multe dintre scrierile sale („Dezordinea preventivă”, „Omul din care a fost extras răul”, „Regele, şobolanul şi bufonul regelui”) a fost înfăţişată de Rembar[ii] în 1985: alegerea este între controlul statului asupra presei (cenzura) şi controlul patronilor (care vor profit cu orice preţ, profit obţinut prin senzaţional); „Ambele variante sunt respingătoare, dar istoria arată că cea din urmă este preferabilă”, a fost concluzia lui Rembar, pe care nu am simţit-o clar exprimată în piesă, de aici şi insatisfacţia mea, şi lipsa catharsisului.

Dacă ne gândim că spectacolul a fost creat pentru a fi prezentat la Festivalul din Avignon, probabil că ambiguitatea este preferabilă pentru un public francez deja cucerit de idei comunistoide, dar nu ştiu dacă nu trădează întrucâtva viziunea autorului textului.

În final, câteva observaţii care, probabil, vor enerva. Poate chiar pe regizor, care s-a exprimat în conferinţa de presă (fără nici un rost şi fără nicio legătură) ca susţinător al „Antenelor”, cu o violenţă verbală ce m-a surprins neplăcut:

Arta autentică are darul de a se adecva realităţii în moduri din ce în ce mai neaşteptate. Chiar şi atunci când intenţia autorului este alta, dacă mesajul este corect, el poate explica evenimente în desfăşurare chiar în momentul în care publicul prizează opera de artă. Iar mesajul lui Matei Vişniec în piesa „Şobolanul rege” (titlu original „La mémoire des serpillères” – Memoria cârpelor) se pliază foarte uşor pe spectacolul mizerabil prin care „jurnaliştii” trustului de presă Intact au scos în stradă pensionari şi alţi telespectatori mai puţin isteţi, pentru a apăra dreptul televiziunilor de a ocupa ilegal nişte clădiri confiscate patronului condamnat la zece ani de închisoare pentru spălare de bani. Cum am tot vorbit în zilele trecute despre Umberto Eco, autorul „Operei deschise”[iii], care va fi înmormântat chiar azi, permiteţi-mi să înţeleg din piesa lui Vişniec ceea ce datele mele culturale mă lasă să înţeleg şi să fac analogiile ce mi se impun cu necesitate. Eu am văzut şobolani pe scena din Piaţa Constituţiei, şobolani cu un creier comun, care printr-o manipulare continuă de ani de zile au umplut craniile golite ale majorităţii telespectatorilor fideli, transformând negrul în alb şi jegul absolut în idol piedestalizat.

[i] Iulian, pe bune?! „Epitafe”? Ca în „almanahe”?

[ii] Avocat american cunoscut pentru apărarea primului amendament la Constituţia americană, cel ce interzice orice lege care ar limita libertatea de expresie.

[iii] Opera deschisă este textul care, odată desprins de autorul său, permite o multitudine de interpretări ce depind de structura mentală şi experienţele cititorilor săi.

Foto: telegrafonline.ro