De două zile mă obsedează o ştire pe care am văzut-o la ProTV. Probabil sunt multe evenimente similare, mea culpa pentru că nu mă uit mai des la aceste ştiri sinistre, ci le prefer pe cele politice, dar, pe de altă parte, dacă le-aş fi auzit în fiecare zi, poate că nu m-ar mai fi şocat atât.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Pe scurt, o fetiţă de nouă ani din Bârlad a fost luată, în toamna trecută, de la tatăl care o abuza sexual. Cum mama, care anunţase poliţia, a refuzat să o ţină, fata a fost plasată la o asistentă maternală. În ultima jumătate de an, asistenta a bătut-o sistematic, a înfometat-o, a tratat-o ca pe un animal, o punea şi să doarmă pe jos. Cumva fetiţa a reuşit să spună unei angajate a primăriei ce păţeşte, iar aceasta a alertat autorităţile. Asistenta maternală a fost eliminată din sistem, iar fata – şi acum urmează partea şocantă – a fost dată înapoi tatălui, care era cercetat penal în stare de libertate! Ştirea nu menţionează cine a luat această decizie aberantă, răspuns esenţial pentru a trage o concluzie. Oricum, abuzurile sexuale au fost reîncepute, până când mama a alertat din nou poliţia, iar tatăl ticălos a fost, în sfârşit, arestat. Acum fetiţa este într-un cămin social şi primeşte consiliere, apoi va fi încredinţată mamei.

Aşadar, în România anului 2016, un copil de nouă ani a trecut prin trei reprize de coşmar, una mai abominabilă decât cealaltă, două dintre ele fiind generate de măsurile proaste luate de statul român, prin funcţionarii care răspund de protecţia copilului. Parcă citim din Dickens… Drepturile omului, drepturile copilului – unde sunt? Cine va putea repara răul făcut acestei fetiţe, care va fi traumatizată pe viaţă? Şi – un gând mai înfricoşător – câte cazuri de acest fel trec neştiute, câţi copii suferă şi nu au cui să spună, câţi funcţionari placizi, puturoşi iau decizii care nenorocesc vieţi?

În acest context îmi vine în minte declaraţia făcută de ministrul Justiţiei, Raluca Prună, pentru care a fost înjurată atât de vidanjorii de serviciu la Antena 3, cât şi de cine nu te-aştepţi: „Cu o urmărire penală și o combatere a infracționalității slabe, discuția despre drepturi e un lux teoretic”. Cei care i-au sărit la jugulară şi i-au cerut demisia s-au referit numai la cea ce-a doua jumătate a enunţului: „Cum adică discuţia despre drepturi e un lux teoretic? Vrea ministra să renunţăm la drepturile noastre ca să poată ea – sau SRI-ul – să-şi facă mai bine treaba?” sau, într-o interpretare mai subtilă, dar tot atât de greşită: „numai în cazul SCLAVILOR orice DISCUŢIE despre drepturi e un lux teoretic”.

De fapt Raluca Prună avea dreptate: putem noi să discutăm cât vrem despre drepturi, dacă ne permitem luxul, căci realitatea ne contrazice. Drepturi au infractorii, care pot oricând invoca o excepţie de neconstituţionalitate, pot scrie o lucrare ştiinţifică, pot reveni pe scena publică după ce-şi execută pedepsele micşorate, pot genera mişcări de stradă, adunări parlamentare şi declaraţii prezidenţiale care să le apere drepturile de a-şi păstra proprietăţile furate.

În lumea oamenilor fără influenţă, a oamenilor de rând, drepturile sunt o poveste frumoasă. Realitatea este formată din sărăcie, lipsă de educaţie, funcţionari nesimţiţi şi/sau insuficienţi, administraţii puse în slujba mafiilor locale, bugete publice spoliate, legi greşit puse în aplicare, inegalitate de şanse, servicii publice proaste şi scumpe şi, da, abuzuri sexuale în număr crescând asupra copiilor din ce în ce mai mici şi mai neajutoraţi. Este logic, de altfel, ca frecvenţa abuzurilor să crească proporţional cu sărăcia şi cu scăderea nivelului de educaţie.

Am putea să numim SCLAVIE starea în care au fost aduşi mulţi dintre românii aceia pe care îi vedem prin sondaje spunând că vorbim limba latină sau că ne aflăm în galaxia Cucuieţii din deal şi pe continentul Australia? Să fie îndobitocirea asta o binecuvântare pentru fetiţa abuzată sexual din Bârlad, care nu va avea posibilitatea să-şi pună probleme existenţiale pentru că va continua să trăiască dintr-un abuz în altul, va fi, la adolescenţă, violată de oligofrenii şcolii, mai târziu bătută de soţul alcoolic şi retardat şi apoi îşi va neglija cei patru – cinci copii care, şi ei, vor fi victime ale abuzurilor? Ar avea rost să-şi cunoască drepturile şi să-şi vadă nenorocirea la dimensiunea ei reală?

Dar noi, care o vedem şi ne îngrozim, mai avem răgaz să răbdăm „o urmărire penală și o combatere a infracționalității slabe”, generând, într-un efect de domino, toate detaliile sinistre ale unei realităţi sociale deplorabile?

(Citit de 698 ori, 1 afisari astazi)