„Imaginaţi-vă: eşti un artist, dar nu poţi merge acasă timp de doi ani. Îţi vezi pe Skype bunicul, care are 90 de ani şi este bolnav, dar nu-l poţi vizita”, declara Jamala cotidianului The Guardian, cu puţin timp înainte să câştige Eurovision. Piesa 1944 are un puternic impact emoţional, făcând trimitere la deportarea tătarilor din Crimeea în Asia Centrală, în timpul războiului, la ordinul lui Stalin, care i-a acuzat de colaborare cu Germania Nazistă. Inspirat chiar din experienţa străbunicii interpretei, care a fost deportată în Asia Centrală alături ce cei cinci copii ai săi, în timp ce soţul ei lupta pe front alături de Armata Roşie, cântecul nu putea să nu fie asociat şi cu prezentul. În opinia mea, este evident că mesajul votului are legătură directă cu anexarea Crimeei de către Moscova, în 2014, nenorocirea din 1944 nefiind, de altfel, foarte cunoscută publicului larg. De aceea, nici nu cred că în alte condiţii piesa ar fi produs atâta empatie. În general, trecerea timpului sau lipsa documentării sunt elemente care lasă să se pună un praf al indiferenţei pe tragediile semenilor noştri.
Prima întrebare care mi-a venit în minte când am văzut cine a câştigat Eurovisionul a fost: oare ce vor gândi ruşii despre rezultat? Piesa fusese deja contestată de către Moscova, pentru că ar folosi un subiect politic, însă argumentul organizatorilor a fost acela că ea nu face referire la anexarea din 2014, ci la deportarea din 1944. În paranteză fie spus, chiar mă miră cum de decidenţii nu au considerat şi deportarea organizată de Stalin drept subiect politic. Ar fi respectat astfel principiul sacru „politically correctness”.
În altă ordine de idei, îmi amintesc că, în cadrul unei emisiuni incitante de pe TV Neptun (având ca subiect „documentarul” „Crimeea, drumul spre casă”, produs de Moscova), în martie a.c., directoarea Centrului Rus de Cultură şi Ştiinţă de la Bucureşti, Natalia Muzhennikova, afirma că în Crimeea nu au fost încălcate în niciun fel drepturile crimeenilor. Mai mult, autorităţile ruse ar construi o moschee pentru tătari şi le-ar repara acestora o mare nedreptate: li s-ar da tătarilor acte de proprietate pentru pământ şi pentru case, de care nu ar fi beneficiat timp de 25 de ani, după revenirea din surghiun. „Încălcarea unui drept esenţial, să zicem, dreptul pentru proprietatea privată”, spunea directoarea Centrului Rus. Totuşi, în ciuda acestor „binefaceri”, tătarii crimeeni vor, în primul rând, să li se respecte identitatea, care se bazează pe autonomie, libertatea de exprimare şi dreptul la memorie, care contravin, evident, concepţiilor Moscovei, dacă ne gândim la regretele exprimate de preşedintele Putin în privinţa destrămării URSS.
În aprilie 2014, la o lună de la anexare, liderului tătarilor din Crimeea, Mustafa Djemilev, i s-a interzis să se mai întoarcă în provincie pe o perioadă de cinci ani. A urmat aceeaşi măsură, în iulie 2014, pentru cel de-al doilea lider al tătarilor, Refat Ciubarov, iar totul a culminat în aprilie 2016 cu interzicerea Adunării Tătarilor din Crimeea (Medjlis), care, în opinia procurorului Crimeii, ar desfăşura „activităţi extremiste” şi „destabilizare”. Postul tătar de televiziune ATR a fost închis încă de anul trecut. Se pare că Moscova oferă tătarilor drepturi pe care aceştia nici nu le cer şi cărora nici nu le duc lipsa. În schimb, le ia ceea ce cer şi le-a lipsit mult timp.
A doua întrebare: ce au înţeles, oare, liderii politici europeni din acest vot? Evident, că un cântec a câştigat Eurovisionul. Doar trebuia să-l câştige cineva! Însă nu este un cântec oarecare. Nu este nici măcar un cântec politic, este un cântec pe care l-ar fi putut cânta multe voci ale popoarelor din fostul spaţiu comunist. Foarte adevărat, pentru tătarii crimeeni cântecul nu este despre trecut, el este despre prezent şi, posibil, despre viitor. A spune că este un cântec politic este o încercare de a-i decredibiliza mesajul, care este pe cât de actual, pe atât de dureros:
„Când străinii sosesc…
Vin în casele voastre,
Vă ucid pe toţi şi spun
«Noi nu suntem vinovaţi
Suntem nevinovaţi »
………………
Nu m-am bucurat de tinereţea mea,
Nu am trăit în aceste locuri”.
Nici un comentariu