Ne aflăm în această perioadă de trăire și bucurie prilejuită de postul Crăciunului, care ne conduce către marea sărbătoare a Nașterii Domnului. De aceea, consider că nimerit este ca, în această perioadă, să vorbim despre recunoștință… A posti nu se rezumă doar la ceea ce mâncăm, ci și la dorința recunoștinței față de bucuriile vieții oferite de Dumnezeu și de oamenii din jur.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Mântuitorul vindecă, la un moment dat, zece leproși care veniseră să Îi ceară ajutorul. Iisus însă le cere să meargă mai întâi „să se arate preoților”, iar bolnavii ascultă și pleacă spre templu. Pe calea ascultării însă, leproșii dobândesc vindecarea. După tămăduire, doar unul (care era și de alt neam, fiind samarinean) s-a întors să-I mulțumească, Iisus întrebând: „Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?”. Este un tablou peste timp al recunoștinței și nerecunoștinței…

Lepra, atunci ca și acum, este o boală contagioasă de piele. Mai este cunoscută și sub numele de boala Hansen, după numele medicului norvegian Gerhard Armauer Hansen, care a descoperit agentul cauzal al bolii, în anul 1873. Pentru că lepra nu este dureroasă și are doar semne exterioare, bolnavul mergea – conform prescripțiilor vechi-testamentare – la preot și preotul punea diagnosticul, declarând dacă într-adevăr boala de care suferea cel care venea pentru a fi examinat este lepră sau o altă boală de piele care nu presupune atâta grijă. Și de aceea Iisus îi trimite pe cei zece bolnavi la preoți. Leproșii nu erau acceptați în comunitate (Levitic 13, 46 sau cum e cazul lui Iov care, având boala leprei, locuia la marginea cetății), cei bolnavi locuind prin mormintele părăsite de la marginea orașului și aceasta deoarece în vremea Mântuitorului nu existau leprozerii sau lazarete (așa cum se vor construi mai târziu) și pentru că boala se transmite, în general, prin contact îndelungat cu persoana bolnavă.

Într-o asemenea leprozerie a ales să meargă și un preot catolic, originar din Belgia, pe numele său Josif Damian de Veuster, cunoscut și sub numele de Damian leprosul. A fost trimis, la cererea sa, ca preot misionar în Insulele Hawaii și apoi în arhipelagul Molokai, unde exista o leprozerie. Răspândirea rapidă a bolii lui Hansen în Hawaii a necesitat izolarea celor infectați într-o zonă numită Kalawao, din arhipelagul Molokai. Leproșii erau aruncați din barcă pe țărmul acestei insule și cei care încercau să se întoarcă la bord erau împușcați. Colonia de leproși de aici viețuia fără resurse, fără hrană, încât erau nevoiți, asemenea animalelor, să vâneze sau chiar să se ucidă unii pe ceilalți pentru hrană și îmbrăcăminte. Locuiau în peșteri și colibe construite din crengi și frunze uscate.

Părintele Damian ajunge aici pe 10 mai 1873. În leprozerie locuiau foarte mulţi bolnavi. Prima întâlnire a avut-o cu un tânăr muribund, la căpătâiul căruia s-a rugat. În prima noapte a dormit sub copac. Primele locuințe de lemn au fost construite aici după venirea părintelui Damian; de asemenea, a reparat biserica Sfânta Filomena, unde slujea Sfânta Liturghie și unde bolnavii se spovedeau și se împărtășeau. Vreme îndelungată a fost sprijinul acestor bolnavi, învățând să facă și pe medicul în spital: îi îngrijea pe leproși, dezinfecta și pansa rănile; cu mâinile sale, părintele le făcea sicriele, îi ducea la biserică și le oficia ceremoniile religioase. Când predica, folosea formula „noi, leproșii”. Într-o zi însă, aceste cuvinte au devenit realitate: s-a molipsit de lepră. A trăit cu această boală vreme de şapte ani, murind pe 15 aprilie 1889, la vârsta de 49 de ani. A fost îngropat sub copacul unde a dormit în prima noapte, când a venit la Molokai, fiind plâns de peste o mie de leproși, care se aflau pe insulă la acel moment. A rămas în memoria și amintirea tuturor ca „preotul lepros” sau „apostolul leproșilor”, fiind considerat de către poporul său ca cel mai mare belgian din toate timpurile. Există și o lucrare despre activitatea părintelui Damian în leprozerie, care a fost tradusă și în limba română (John Farrow, Damian leprosul, Editura Semne, București, 2013).

Revenind la cei zece leproşi, singurul vindecat dintre ei se întoarce, Îl caută pe Iisus și găsindu-L „a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I”. Samarineanul vindecat și-a dat seama că Iisus îl vindecase și s-a întors să-I mulțumească, mărturisindu-L astfel ca Fiul al lui Dumnezeu. De aceea, Iisus îi spune: „Scoală-te și du-te; credința ta te-a mântuit”. Prin aceasta El voia să spună că cei nouă nerecunoscători se vindecaseră de boala lor trupească, dar cel de al zecelea, mânat înapoi de virtutea recunoștinței, dobândise prin gestul său nu numai sănătatea trupului, ci și mântuirea sufletului.

Virtutea recunoștinței este deci o datorie religioasă recomandată de Dumnezeu Însuși, o virtute morală care nu este indiferentă pentru destinul religios al credinciosului. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Cel dintâi Căruia avem obligația de a-I mulțumi pentru binefacerile Sale către lume este Dumnezeu Însuși pentru că El este Ziditorul și Stăpânul nostru, de la El avem viața, sănătatea, puterile sufletești și trupești, agonisirile noastre, toate frumusețile lumii și bucuriile vieții. Dar nu numai față de Dumnezeu trebuie să fim recunoscători, ci și față de oameni, față de semenii noștri. Goethe spune sugestiv: Omul de caracter este totdeauna recunoscător.

Grămăticul latin Aulus Gellius, în lucrarea sa Nopțile atice, ne povestește despre Androcle, un sclav roman care, refugiat în Africa, a întâlnit în pădure un leu rănit la un picior. Androcle i-a scos țeapa din labă și i-a vindecat rana. Leul s-a atașat de el și l-a însoțit un timp. Reîntors în țară, Androcle a fost prins și aruncat să lupte cu fiarele în Circul din Roma. Dar, spre uimirea tuturor, leul din arenă l-a recunoscut pe binefăcătorul său și s-a așezat cuminte la picioarele lui.  Impresionat, împăratul l-a grațiat pe sclav și i-a dăruit leul, care l-a însoțit tot restul vieții. De atunci, leul lui Androcle a devenit simbolul recunoștinței.

Pe această temă, scriitorul Bernard Shaw (+1950) a scris o comedie care poartă titlul „Androcle și leul” și care se încheie cu vorbele acestuia către leul salvator: „Cât timp vom fi împreună, nu va exista cușcă pentru tine, nici sclavie pentru mine”.

(Citit de 760 ori, 1 afisari astazi)