Peste fix o săptămână se împlinesc cinci ani de când am emigrat în Spania. Cred că mulţi dintre cei care pleacă definitiv sau pentru o perioadă lungă din România au tendinţa să idealizeze, în primă instanţă, tot ceea ce au lăsat în urmă: roşiile sunt mai gustoase în ţară, pădurile sunt mai pline de brazi, plaja are nisipul mai fin, oamenii sunt mai calzi, iar lista poate continua. Părerea mea e că numărul elementelor din listă creşte exponenţial imediat după emigrare şi, în timp, se reduce proporţional cu gradul de integrare al persoanei în ţara adoptivă.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Aşadar, lista mea nu este prea lungă, pentru că, uşor, uşor am ajuns să gasesc aici parte din ceea ce nu se poate lua într-o valiză, odată cu plecarea din ţară.

Mi-am dat seama încă din primele luni în Spania că există ceva ce nu va putea fi înlocuit cu nimic pe meleagurile iberice: umorul. Pentru societatea românească, anii comunismului au amplificat importanţa umorului ca mecanism de adaptare la cenzură. În toate colectivele din care am făcut parte, glumele erau esenţiale. În liceu, ne petreceam multe pauze făcând glume unii pe seama celorlalţi, iar serile din cămin la facultate erau presărate cu multe amintiri haioase şi ironii. Când am lucrat ca asistent tehnic făceam parte dintr-o echipă tânără în care, printre momentele stresante de curăţat de viruşi calculatoarele unor utilizatori panicaţi, reuşeam să facem haz de necaz.

În Spania, chiar dacă oamenii sunt mai mereu cu zâmbetul pe buze, nu sunt obişnuiţi cu glume la orice pas şi chiar deloc cu glume subtile sau cu dublu sens. Iniţial, simţeam că nu pot fi eu dacă nu pot să fac glume sau, mai rău, dacă ele nu sunt înţelese. Am avut, totuşi, şansa să am colegi din America Latină, oameni cu un umor asemănător cu al nostru. Împreună cu ei fac uneori echipă şi ne distrăm pe seama colegilor spanioli care nu înţeleg ironiile prea repede. În ultimul timp e însă din ce în ce mai greu, pentru că au început să se adapteze şi să fie mai rapizi în reacţii.

Ce mi-a lipsit totuşi cel mai mult în primii ani era sentimentul de a vorbi cu persoane cu care am amintiri comune, alături de care am trecut prin diverse momente, care înţeleg ce vreau să spun fără să îmi petrec zece minute explicându-le contextul. Mă refer aici atât la prietenii de-o viaţă, cărora le simţi la fel lipsa şi dacă te muţi de la Constanţa la Timişoara, dar şi la persoane care au trăit în condiţii asemănătoare mie, care au avut penare chinezeşti în clasa I, au dat Examenul de capacitate şi BAC-ul, au citit „Moromeţii” sau care ştiu ce e ziua onomastică. Din punctul ăsta de vedere, cei cinci ani în Spania mi se par prea puţini pentru că încă am destule momente când se menţionează un nume, un cântec, un obicei care mie încă îmi e necunoscut şi poate fi destul de frustrant uneori.

În altă ordine de idei, cred că în Spania dieta e mai echilibrată şi mai sănătoasă, am descoperit o mulţime de feluri de mâncare şi combinaţii pe care cu mulţi ani în urmă le-aş fi considerat cel puţin ciudate sau chiar ridicole. Mi-e totuşi poftă uneori de brânza de vacă, de mici cu muştar, de griş cu lapte, de ciulama, de must făcut de bunici, de conopidă murată. Nu includ aici sarmalele, salata boeuf şi drobul, de care mi-era poftă în orice perioadă a anului şi în România. La capitolul mâncare am mare noroc cu mătuşa mea, care găteşte foarte bine mâncăruri tradiţionale şi mă răsfaţă cu ciorbe, saramură şi cu tot ce e tipic românesc de Crăciun şi de Paşti.

Se spune că e dificil să traduci cuvântul dor în altă limbă, păstrându-i semnificaţia şi forma de substantiv. Există însă cuvinte sau fraze care pot exprima măcar parţial tot ceea ce pentru noi, românii, înseamnă dor. Cam aşa e şi cu lucrurile de care ţi-e dor cand eşti departe de ţara de origine: poate nu o să găseşti ceva identic, dar poţi găsi multe lucruri asemănătoare care unora le pot alina dorul, în vreme ce altora, din contră, le pot accentua acest sentiment.

(Citit de 353 ori, 1 afisari astazi)