„Cum poţi să mai trăieşti în ţara asta?”, mă întreabă de ieri obsesiv o bună prietenă, plecată de peste 20 de ani în Italia şi apoi în Anglia. În fiecare an insistă să viziteze România, în ciuda porcăriilor care i se întâmplă şi în ciuda românilor care au ajuns să urască diaspora pentru că le aglomerează supermarketurile în vacanţe şi pentru că influenţează în defavoarea PSD alegerea preşedintelui.
Aseară era transfigurată de supărare după o călătorie cu 303, suprarealistă pentru ea, normală pentru noi, ăştia, constănţenii căliţi de transportul în comun. Urcase fără mărunt în portofel şi a aşteptat lângă şofer, un tip cu două tatuaje pe braţ, să-i dea restul la 100 de lei. După cinci minute, fără să-i dea banii, s-a răstit la ea că „îi stă în cap”. I-a amintit că aşteaptă restul şi până la urmă l-a primit după câteva replici „inteligente”. În timp ce ea număra banii, cu ceva întârziere deci, a întrebat-o câte bilete voia. Concentrată să termine, nu i-a răspuns. „Scuzaţi-mă că vorbesc singur!”. Când a putut, i-a spus politicoasă: „Domnule, m-aţi văzut că sunt doar eu, v-am cerut un bilet, mi-aţi dat, de ce mă mai întrebaţi acum?”. „Dar, ce, te-a regulat cineva şi nu te-a plătit, de eşti aşa de supărată?”, a venit replica stupefiantă. Femeia a început să se uite după numărul pentru reclamaţii, l-a întrebat pe şofer de ce nu e afişat. „Pentru că nu mi l-a dat şeful meu.” Cine e şeful tău? „Păi, eu sunt!”, a răspuns el, şmecher, în timp ce o femeie cu copii îi lua apărarea, spunându-i prietenei mele să-l lase pe om să conducă.
În cele din urmă, pe la 21.15, a ajuns la destinaţie, plină de indignare, cu numărul de înmatriculare al microbuzului notat (CT 09 GDV) şi cu o nouă viziune despre viaţa în România.
Să se ducă să reclame la poliţie? I-am spus că nu are rost, fiind şi eu păţită cu un şofer care mi-a flegmat pe parbriz şi mai avea puţin şi mi se urca pe maşină pentru că i s-a părut că nu m-am dat la o parte suficient de repede din drumul său. „E cuvântul tău împotriva cuvântului lui dacă nu ai martori”, mi-a spus un prieten poliţist, pe care l-am sunat şi l-am întrebat ce aş putea să fac.
Azi dimineaţă prietena mea era mai liniştită, într-o dispoziţie pansivă: mai târziu aseară fusese pusă la punct şi de un taximetrist, pe care a avut tupeul să-l întrebe de la ce firmă este, pentru că nu se vedea bine pe maşină. Şi primise de la mine link la articolul jurnalistei nemulţumite de invazia diasporenilor, cărora le cere socoteală de ce mai vin acasă dacă e aşa de rău. Acum se gândeşte dacă nu ar fi bine să renunţe la cetăţenie şi să-şi vândă toate proprietăţile pe care le mai are în România.
Iar eu încerc să găsesc răspuns la întrebarea ei, „Cum poţi să mai trăieşti în ţara asta?”. M-am adaptat, cred. Unele inepţii nici nu le mai aud, fiind atât de obişnuite, parte din „cultura momârlănească” a românilor, altele mă lasă rece, altele mă enervează pe moment şi-mi trece, că n-am ce face, altele mă determină să scriu câte un articol şi iar îmi trece, dar toate se acumulează într-un balast sufletesc din ce în ce mai greu, pe care îl car după mine, ca româncă mândră ce sunt. N-am să mă refer aici la cauzele profunde ale problemei, care pot fi înşirate pe zeci de pagini. CSF? NCSF…[i] este răspunsul succint la întrebare. Am putea să ni-l punem şi pe drapel…
[i] „Ce să faci? N-ai ce să faci…” – prescurtarea este folosită frecvent în aplicaţiile messenger.
Nici un comentariu