Orbirea trupească și orbirea sufletească. Ziua de odihnă

În cea de-a șasea duminică ce urmează marelui praznic al Învierii Domnului este rânduit a fi citit fragmentul evanghelic care ne istoriseşte minunea vindecării unui orb din naştere din Ierusalim (Ioan 9, 1-38). Acest fragment scripturistic nou-testamentar ni-L descoperă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Luminător al omenirii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Şi în cazul acestui orb din naştere, dar şi în cazul tuturor celorlalte tămăduiri (vindecări ale unor boli, învieri din morţi) observăm că minunea are loc prin atingere; Mântuitorul se atinge de aceşti oameni sau ei se ating de Fiul lui Dumnezeu (femeia cu scurgere de sânge de 12 ani sau femeia gârbovă) şi primesc izbăvirea; acest fapt dovedeşte dumnezeirea lui Iisus Hristos, pentru că din trupul Mântuitorului veneau puterile dumnezeieşti. Astfel, prin toate aceste vindecări, Mântuitorul dovedeşte că firea umană era intim unită cu firea divină, ceea ce teologia numeşte unirea ipostatică. Trupul devine astfel vehicul al harului, cu această convingere trimiţându-i şi Mântuitorul pe Sfinţii Apostoli să vindece în lume.

Mântuitorul Iisus Hristos se opreşte în dreptul acestui orb din naştere; şi, până să aflăm dacă va fi tămăduit sau nu, sau cum se va întâmpla aceasta, ucenicii care-L însoţeau pe Mântuitorul Îl întreabă: „Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”. Iar Iisus le răspunde: „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu”.

Ca oameni raţionali, ucenicii erau convinşi că orice efect are o cauză; însă, ca oameni credincioşi, ucenicii erau convinşi că există cauze de ordin spiritual ale unor efecte de ordin fizic. Şi aceasta deoarece, de multe ori, relele din viaţa oamenilor sunt urmări ale păcatelor lor sau ale înaintaşilor lor. Sunt cazuri când boala nu este urmare a păcatului, ci un mijloc prin care Dumnezeu vrea să ne desăvârşească. De asemenea, există şi ceea ce am putea numi păcate sociale, adică păcate ale unor persoane sau chiar popoare întregi, deci păcate ale căror urmări se răsfrâng şi asupra celor nevinovaţi. Astfel, un tată decăzut aduce nenorocire întregii familii; poluarea, de care nu sunt vinovaţi toţi membrii unei comunităţi, îi afectează însă pe toţi deopotrivă.

Însă, scopul principal al săvârşirii acestei minuni este acela de a arăta „lucrările lui Dumnezeu”, şi anume că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-a creat pe om la începutul lumii, şi că tot El este şi Lumina lumii, adică sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi umanităţii, că El este şi dătătorul vederii trupeşti sau fizice şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă. El este izvorul luminii celei văzute cu ochii trupeşti şi al luminii celei văzute numai cu ochii sufleteşti ai credinţei.

Orbul din naştere vindecat se deosebeşte cu ceva faţă de mulţi dintre cei care au primit minunea tămăduirii din partea Mântuitorului, şi anume prin faptul că el nu-I cere nimic lui Iisus Hristos, aşa cum făceau alţi orbi care cerşeau; cunoaştem cazul orbului Bartimeu care striga cât putea de tare: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine”. Acestui orb din naştere nici prin minte nu i-a trecut că va fi vindecat; probabil că făcea parte din acea categorie de oameni care cerşesc fără să ceară, care cer tăcând, şi aceasta este categoria nobilă a celor care cerşesc.

Un astfel de cerşetor, care cerea tăcând, era şi Andrei, care vieţuia în oraşul Lyon din Franţa. Mai bine de 30 de ani sărmanul om şi-a dus greul vieţii numai din milosteniile pe care le primea de la trecători. Însă, într-o zi de iarnă, când lumea părea mai grăbită ca de obicei, s-a întâmplat ca bietul cerşetor să rămână flămând şi îngheţat, fără să primească niciun ban, pentru a-şi alina foamea şi frigul. Se înserase şi omul stătea neclintit la locul său, aşteptând zadarnic ajutorul care nu mai venea. Lacrimile au început să-i brăzdeze faţa; deodată, se apropie de el un bărbat înalt şi bine îmbrăcat, purtând un instrument muzical sub braţ. A observat de departe momentul crititc prin care trecea cerşetorul, i-a înţeles durerea şi, fără să scoată o vorbă, nobilul străin şi-a luat instrumentul, s-a aşezat lângă cerşetor şi a început să cânte în auzul tuturor. Cântecul duios a făcut ca, în scurt timp, cei doi să fie înconjuraţi de trecători care îl miluiau fără încetare acum pe cerşetor. Iar cerşetorul Andrei, cu mâinile împreunate spre rugăciune şi cu ochii în lacrimi a strigat: „Doamne, răsplăteşte-i Tu pentru fapta lui, căci eu nu sunt vrednic!”. Şi, în clipa în care străinul şi-a încheiat cântecul, mulţimea l-a recunoscut şi a început a-l striga pe nume: „Boucher, Boucher să trăiască!”; pentru că cel care s-a înduioşat de suferinţa şi neajunsul bietului muritor de foame era însuşi Boucher, un renumit muzician francez.

În Sfânta Evanghelie citită în duminica a VI-a după Paști găsim această precizare: „Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii”. În legea veche ziua sâmbetei era ziua sfântă şi ziua de odihnă. Astfel că fariseii au găsit motivaţie ca să se îndoiască de dumnezeirea lui Hristos, pentru că nu ţine sfinţenia zilei Domnului; ne amintim că Mântuitorul a mai săvârşit şi o altă minune în zi de sâmbătă – a vindecat pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, bolnav de 38 de ani, sau pe femeia gârbovă, suferindă de 18 ani. Această acuză a fariseilor era doar o făţărnicie, pentru că numai un împărat ceresc putea săvârşi o asemenea minune.

Toate popoarele din toate timpurile au cinstit anumite zile. Astfel, în Imperiul Roman existau mai multe sărbători în care şi robii erau liberi; de asemenea, vechii greci şi perşii aveau şi ei asemenea zile de sărbătoare. Egiptenii, de pildă, aveau o sărbătoare în cinstea zeiţei Artemis, sărbătoare care se desfăşura pe fluviul Nil.

Noi, creştinii, avem ca zi de sărbătoare şi odihnă duminica, ziua în care a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, ziua în care s-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli şi s-a întemeiat biserica lui Hristos pe pământ. Cinstirea zilei de duminică o cere înainte de toate firea omului, căci trupul omului care zilnic munceşte are nevoie de repaus după câteva zile de lucru. Dacă omul ar munci neîncetat, şi-ar mistui puterile şi şi-ar scurta zilele vieţii pământeşti. Istoria ne arată că, în timpul Revoluţiei Franceze (1789-1799), a existat o încercare radicală de a schimba săptămâna creştină, de şapte zile, cu decada (o perioadă de 10 zile), ceea ce ar fi atras după sine desfiinţarea duminicii (a existat, de asemenea, o tentativă în timpul Revoluţiei Ruse – 1917 – un experiment al săptămânii de 5 zile, care se solda de asemenea cu desfiinţarea duminicii) şi a zecea zi să fie ziua de odihnă. Jean Sevilla descrie această măsură antireligioasă astfel: „Politica religioasă ajunge la paroxism. La 5 octombrie 1793 intră în vigoare calendrarul lui Fabre l`Eglantine care înlocuieşte duminica cu decada. (Au propus) numărătoarea anilor, pornind de la naşterea Republicii, această cronologie care rupe cu trecutul vrea să înlocuiască vechea diviziune a timpului instaurată de creştinism” (Corectitudinea istorică. Să punem capăt trecutului unic, trad. de Anca Dumitru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 186).

Cei care au propus această măsură au observat însă, în scurt timp, că omului, lucrând fără repaus, puterile i se istovesc şi astfel s-au întors la cinstirea duminicii, la cinstirea zilei a şaptea după poruncă dumnezeiască. Cinstirea duminicii nu aduce numai repaus şi întărire trupească, ci are şi o însemnătate morală asupra muncitorilor, aceea că, dacă toată săptămâna slujeşte altora, duminica e stăpân pe sine, e liber și poate sluji Celui care a creat toate.

Pe lângă orbirea fizică există şi orbirea interioară (sufletească). Orbul începuse să vadă înainte de a se fi spălat la izvorul Siloamului numai prin faptul că L-a ascultat pe Cel care-l vindecase. Şi gestul cu tina şi trimiterea la izvor puteau părea absurde, poate că altul ar fi respins acestea, însă cel vindecat a ascultat, pentru că sufletul său fusese tămăduit de lumina lăuntrică. Această lumină lăuntrică a precedat lumina fizică, aceea care i-a năvălit ochii. Mai târziu, fostul orb şi-a dat seama că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, în schimb fariseii continuau să vadă cu ochii trupeşti, dar rămâneau în continuare orbi sufleteşte, tăgăduind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și că poate săvârși minuni.

Înainte de a săvârşi minunea aceasta a vindecării orbului, Mântuitorul spune: „Cât sunt în lume Eu sunt lumina lumii…”, iar Hristos este tot timpul în lume şi cât a vieţuit pe pământ, dar şi după Înălţarea la ceruri, pentru că le spune Apostolilor şi, prin aceştia, şi nouă tuturor: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. Mântuitorul Hristos este lumina noastră, El este lumina lumii şi către această lumină năzuim.