În Rusia comunistă, vreme de 70 de ani (1917-1991) credința creștin-ortodoxă nu s-a pierdut, ceea ce l-a determinat pe Philip Yancey să afle adevăratul motiv al oamenilor de a nu se dispensa de ortodoxie în detrimentul socialismului materialist, care s-a vrut o nouă religie, pentru a răspunde nevoilor de această natură ale omului. Răspunsul primit de scriitorul american a fost într-adevăr edificator pentru ceea ce a reprezentat opera dostoievskiană în conștiința poporului rus: „Ne-au ars Bibliile și ne-au dărâmat bisericile creștine, dar «ei» n-au știut că ne-au rămas operele literare excepționale ale lui Tolstoi și Dostoievski”.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Când Dostoievski asistă la întâlnirea convoiului morții cu cel al vieții, fiind salvat providențial în ajunul Crăciunului anului 1849 de la execuție prin ordinul țarului și trimis zece ani în Siberia, ajunge să trăiască experiența convertirii de la ateism la credința în Hristos.

În romanele sale, scriitorul își îndreaptă atenția către oameni, spre natura și caracterul lor. Căutând să arate sensul spiritual al omului, „cel mai mare metafizician rus” a evidențiat unele adevăruri de credință creștină: libertatea, iubirea, credința, dar și tema eshatologiei. Personajele lui sunt contrastante: pe de o parte zugrăvește creștini „luminoși” (Mîșkin, Sonia Marmeladova, Alioșa Karamazov), dar și nihiliști „întunecați” (Arkadi Svidrigailov, Pavel Smerdeakov, Nikolai Stavroghin). Alexandr Soljenițân susținea că autorul Karamazovilor era considerat, înainte de a deveni un romancier consacrat, un creștin veritabil, și aceasta deoarece important în romanele sale este subiectul din planul moral.

Dostoievski ilustrează în unele dintre romanele sale paradigme evanghelice. Romanul Crimă şi pedeapsă folosește ca paradigmă pericopa evanghelică de la Ioan 11, 1-45 în care se vorbeşte despre învierea lui Lazăr, fragment care este actualizat în roman prin intermediul episodului în care Sonia Marmeladova îi povesteşte exact acest moment lui Raskolnikov, anticipând astfel proxima transfigurare şi „înviere din morţi” a acestuia; de asemenea, Rodion se pleacă până la pământ, sărutându-i picioarele Soniei şi spunând: „Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane…”.

În fapt, învierea lui Lazăr – relatată doar de Sfântul Evanghelist Ioan, teologul luminii –, aleasă paradigmatic în acest context de Dostoievski, semnifică învierea din păcat, pentru că moartea din perspectiva creștină implică două aspecte: moartea trupească, dar și moartea spirituală. Rodion Raskolnikov – un nihilist individualist care considera că totul este permis – ajunge să creadă că doar oamenii comuni trebuie să se supună legilor, nu și oamenii excepționali, așa cum se considera el. Însă, după uciderea cămătăresei și a surorii acesteia, începe adevărata dramă, el fiind obsedat de crima pe care i-o mărturisește Soniei Marmeladova și, la îndemnul acesteia, autorităților. În închisoarea siberiană, ajutat de lecturile scripturistice, Raskolnikov ajunge ca, prin suferința remușcării, prin penitența pedepsei, să simtă purificarea și izbăvirea păcătoșeniei, să realizeze mântuirea prin suferință.

Ideea sacrificiului, a eliberării conștiinței printr-o penitență a eului empiric o regăsim și în romanul Demonii care este centrat pe fragmentul evanghelic al demonizaților din ţinutul Gadarenilor, relatat în Evanghelia după Luca (8, 32-37), fragment pe care îl găsim chiar la începutul romanului, sub forma unui motto. Vindecarea demonizatului din Capernaum, a demonizatului mut și orb, vindecarea fiicei canaaneencei „chinuită de un diavol” sau vindecarea copilului lunatic sunt câteva din tămăduirile săvârșite de Fiul lui Dumnezeu pentru a evidenția că puterea răului poate fi biruită.

Caracteristica esențială a celui posedat în totalitate de diavol este aceea că un astfel de om nu mai poate iubi, ceea ce ilustrează și romancierul rus prin personajele zugrăvite în Demonii. Confesiunea lui Stavroghin este elocventă în acest sens pentru că, în timpul dialogului pe care îl are cu episcopul Tihon, Stavroghin mărturisește: „Eu nu iubesc, cel puțin pe cei care încearcă să se fixeze în sufletul meu”. Această imposibilitate de a iubi a celor posedați este „o trăsătură de psihologie diabolică” pentru că „diavolul nu voiește niciodată să fie demascat și atunci, ori de câte ori e dat pe față protestează categoric” (N. Crainic). Comportamentul nevrotic-depresiv al celor posedați poate fi sugestiv explicat astfel: „Nu te poți bucura de nimic… Nu mai poți să ai încredere în cineva, să fii atins, să plângi”.

În 1869, Dostoievski a elaborat planul unei opere monumentale, pe care intenționa să o intituleze Hagiografia unui mare păcătos, proiect care nu se va realiza niciodată. Însă acest proiect va da totuși naștere ultimelor trei romane ale scriitorului: Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov. Acest amănunt ilustrează importanța pe care romancierul o acordă, în opera sa, temei păcatului. Romanul Fraţii Karamazov folosește ca punct de plecare textul de la Ioan 12, 24: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, va aduce multă roadă”. Versetul acesta ar trebui explicat astfel: „Acela care își iubește propria viață, acela care își apără și își ocrotește propria personalitate, acela le va pierde; dar acela care și le va dărui („qui en fera l’abandon”) le va face cu adevărat viabile, le va asigura o viață veșnică”.

Lumea Karamazovilor este o lume a păcatului, excepție fiind Alioșa, singurul chip luminos, capabil de a trăi suferința care îi poate asigura veșnicia. Sugestivă în evidențierea versetului evanghelic ioaneic este „Legenda Marelui Inchizitor” pentru că sunt puse față în față două temeiuri fundamentale: libertatea și constrângerea, credința în rostul vieții și necredința în vreun rost, iubirea divină și mila atee față de oameni, Hristos și Antihrist.

Acelaşi tipar îl întâlnim şi în romanul Idiotul, roman în care este actualizat textul de la Matei 18, 3, unde Mântuitorul spune: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Figura centrală a romanului este prințul Mâșkin, feciorelnic, neîntinat, dar și epileptic, un om incapabil de vreun rău și care declară chiar de la începutul romanului că nu îi iubește pe oameni din dragoste, ci din milă, ceea ce și demonstrează în clipa în care se căsătorește cu Nastasia Fillipovna, considerând că această unire este un sacrificiu prin care dorea să o salveze.

Lumea copiilor a fost cea care l-a înconjurat pe prinț câtă vreme a trăit în Elveția, sugestivă fiind scena în care înmormântează alături de copii pe acea fată repudiată de comunitate, Dostoievski dorind să evidențieze că nu există ființe mai sensibile la nenorocirea altora decât copiii, dar fiind de asemenea convins că „transformarea societății se poate începe decât de la lumea copiilor”.

 

(Citit de 524 ori, 1 afisari astazi)