Mi-aduc aminte perfect de Nicu, ca şi cum l-aş fi văzut ieri ultima dată. Scund, rotunjel şi cu un timbru al vocii inconfundabil, Nicu e prima persoană cu retard mintal pe care am cunoscut-o. Era vecin cu bunicii mei şi avea cam 40-50 de ani, dar din punct de vedere intelectual era ca un copil de 10 ani. Noi, copiii de la bloc, eram obişnuiţi cu el pentru că îşi petrecea tot timpul pe-afară şi intra în vorbă cu oricine trecea prin aria lui vizuală. Prezenţa lui nu deranja, dar nimeni nu făcea efortul de a-l trata nici măcar ca pe un copil. Era un element decorativ, uneori invizibil. Şi-a trăit toată viaţa în curtea interioară a unor blocuri din piaţa centrală din Medgidia.Uneori mă întreb: oare ce viaţă ar fi avut Nicu dacă ar fi fost cetăţean al unei ţări occidentale?

Uneori mă întreb: oare ce viaţă ar fi avut Nicu dacă ar fi fost cetăţean al unei ţări occidentale? Ar fi putut să înveţe o meserie, să cunoască şi să ia parte la activităţi cu persoane asemănătoare lui, să aibă preocupări adecvate situaţiei lui, să aibă… o viaţă?

Promotii tablouri pecanvas.ro

De câte obstacole trebuie să treacă persoanele cu handicap din România ca să poată avea o viaţă cât de cât normală şi decentă? Ne-am obişnuit să nu vedem astfel de persoane pe stradă. În comunism, persoanele cu handicap erau ascunse de ochii societăţii, în centre oribile. După Revoluţie, ne-am îngrozit cu toţii când reporterii străini au făcut public ce se întâmpla în centrele respective. Acum există ONG-uri, programe pentru cei cu dizabilităţi şi subvenţii pentru firmele care îi angajează. Teoretic, lucrurile merg în direcţia bună. Totuşi, mare parte din societate are încă tendinţa de a-i stigmatiza sau pur şi simplu de a-i ignora pe cei cu handicap.

Când am ajuns în Spania şi am observat multitudinea de persoane cu diverse dizabilităţi, pe stradă, în autobuz, la facultate, la poştă, la restaurant, am avut tendinţa să trag concluzia că numărul lor e mai mare aici. Apoi am observat altceva: majoritatea sunt independente. Într-o perioadă mergeam des cu un autobuz în care la aceeaşi oră cirulau o mulţime de tineri cu sindromul Down. Mergeau singuri la şcoală, glumeau între ei şi aveau chiar poveşti de dragoste, ca în orice grup de adolescenţi.

Când am ajuns în Spania şi am observat multitudinea de persoane cu diverse dizabilităţi, pe stradă, în autobuz, la facultate, la poştă, la restaurant, am avut tendinţa să trag concluzia că numărul lor e mai mare aici. Apoi am observat altceva: majoritatea sunt independente. Aproape zilnic întâlnesc persoane nevăzătoare sau în scaun cu rotile, care circulă singure cu mijloacele de transport în comun. O parte din explicaţie stă în faptul că statul are o politică de includere a persoanelor cu handicap, şi cu asta se ajută el însuşi. Dacă sunt persoane integrate în societate şi mai ales în câmpul muncii, nu vor mai fi o povară pentru bugetul asigurărilor sociale ci, din contră, vor genera taxe şi impozite. Prin politica de integrare a celor cu handicap se asigură un procent din burse şi locuri de muncă la stat pentru ei. În cazul celor cu handicap sever şi care nu pot munci, ajutoarele de la stat sunt substanţiale şi se poate trăi decent din ele. Cel mai important, însă, oamenii au compasiune pentru astfel de persoane. Le încurajează şi le tratează normal, făcând abstracţie de handicap.

E adevărat că statul, prin politicile pe care le aplică, poate da startul unor schimbări importante în viaţa persoanelor cu dizabilităţi, dar mentalităţile oamenilor nu evoluează în ritmul politicilor centrale. În România, tendinţa e încă de a „îndesa sub preş” existenţa persoanelor cu handicap. Ne plac politicile europene, dar doar atunci când e vorba să putem călători şi munci în alte state europene, când vrem să nu mai fim discriminaţi, când avem acces la bani europeni. Ce-ar fi ca, după aproape 26 de ani de la Revoluţie, după ce o bună parte din România are termopane, alei cu dale, televizor cu ecran plat şi maşină străină la mâna a doua, să încercăm să vedem ce putem schimba şi în interiorul nostru? Dacă tot suntem dezamăgiţi de cei care ne conduc, de ce nu încercăm ca data viitoare când luăm contact cu o persoană cu handicap să schimbăm ceva în atitudinea noastră? Aşa am reuşi cu toţii să îmbunătăţim cât de puţin calitatea vieţii unei persoane care pentru stat nu există.

(Citit de 441 ori, 1 afisari astazi)