O presă pentru rareşi bogdani

De fiecare dată când se întâmplă să prind vreun moment la TV, iar „protagonistul” serii să fie Rareş Bogdan, mă apucă un infinit sentiment de milă pentru presa din România. Mi-aduc aminte de toţi „maeştrii” din mass media postdecembristă, de aşa-numiţii jurnalişti acoperiţi, care, după ce au recunoscut în direct că au avut o „coabitare” cu serviciile, se întorc, la doar câteva luni, ca nişte fii rătăciţi, în presă. Să facă presă. De necrezut. Într-o lume normală, într-o societate sănătoasă, bazată pe principii solide, numele lor n-ar trebui să mai revină vreodată în spaţiul public. Cel puţin, nu ca nume de ziarişti.

De fiecare dacă când mi se întâmplă să îl urmăresc pe Rareş Bogdan şi pe alţii asemenea lui – din fericire, asta se întâmplă rarissim – realizez Oameni scoşi peste noapte din anonimat, apropiaţi de cele mai influente personaje politice şi de cei mai bogaţi oameni din România şi care au ceva din alura interlopilor. Sunt cei care deprofesionalizează breasla. Băieţaşii şmecheri, fără multă şcoală, fără prea multă fibră morală, fără convingeri şi care, poate cel mai important, ştiu să încaseze orice, de la oricine, ştiu să negocieze totul. în ce hal a putut să decadă presa din România în ultimii ani. Că dezbaterile nu mai sunt dezbateri ci, eventual, discuţii de budoar, de mahala, la care iau parte cei mai puternici, cei mai influenţi oameni ai zilei, oameni care lasă impresia că-şi pot permite orice, inclusiv un limbaj „suburban” şi o discuţie aproape colocvială cu ziaristul/ziariştii din platou. Dar e vina acestora din urmă. O dată pentru că permit astfel de devieri nocive şi, apoi, pentru că ei înşişi pun umărul la coborârea nivelului dezbaterii, până acolo unde nu mai există punct de întoarcere. Pentru că nu le mai pasă de destinatar. De interesul public. De valoarea informaţiei şi, mai ales, de lipsa de valoare. Cu toate astea, îşi arogă dreptul de a informa şi de arunca în spaţiul public opinii.

Acum cinci ani scriam un text pe care-l numeam, într-o naivitate care azi e, cel mai probabil, condamnabilă, „Jurnalismului, cu drag”. În mod cert, la momentul actual nu mai pot scrie aşa despre meseria asta (în pofida faptului că-mi place la fel de mult) din cauza celor care au ajuns să o „populeze”. Oameni scoşi peste noapte din anonimat, apropiaţi de cele mai influente personaje politice şi de cei mai bogaţi oameni din România şi care au ceva din alura interlopilor. Sunt cei care deprofesionalizează breasla. Băieţaşii şmecheri, fără multă şcoală, fără prea multă fibră morală, fără convingeri şi care, poate cel mai important, ştiu să încaseze orice, de la oricine, ştiu să negocieze totul. Până şi meseria pe care o practică.

Despre ce modele mai vorbim azi? La ce maeştri ne mai „închinăm”? Presa asta din ce în ce mai sărăcită de jurnalişti profesionişti (abuzurile în cazul lui Ionel Stoica şi al Sorinei Matei sunt elocvente) pare să se piardă pe sine. Să se dilueze.

Mi-a spus, zilele trecute, o prietenă: „no offence, dar mulţi dintre ziarişti sunt proşti, needucaţi”. N-am putut, de această dată, s-o contrazic. Pentru că presa momentului îmi lasă impresia că este făcută cadou unor rareşi bogdani. Ce ruşine, Doamne…