O minune și un om de care și Domnul Hristos s-a minunat

În timp ce Iisus Hristos intra în Capernaum, la un moment dat, un sutaș (ofițer din armata romană) s-a apropiat de El cu o mare rugăminte, aceea de a face o minune şi a-i vindeca sluga, care era grav bolnavă. O astfel de stare de lucruri este rară, pentru că, de obicei, oamenii cu funcții înalte devin orgolioși și își tratează subordonații cu dispreț și nepăsare.

Motivația fundamentală în hotărârea Mântuitorului de a-l vindeca pe serv a fost aceea că a întâlnit la sutaș virtuțile pe care fiecare creștin ar trebui să le aibă: credință, nădejde, iubire și smerenie. Pentru că măsura vieții, felul cum alegem să ne trăim viața arată câtă credință avem și ce credință avem. Nădejdea ne dă liniște sufletească, iubirea ne dă fericire și smerenia ne învață să ne supunem mintea lucrurilor cu adevărat necesare mântuirii noastre.

Mântuitorul a simțit că stăpânul suferă alături de cel bolnav: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”; iar răspunsul Mântuitorului este scurt, dar generos: „Venind, îl voi vindeca”. Din comportamentul acestui ofițer roman putem desprinde ca primă învățătură datoria noastră creștinească de a-i privi și de a ne comporta cu toții oamenii la fel, indiferent că unul este astăzi stăpân, iar altul slugă, unul evreu sau altul roman, deoarece toți suntem creați după chipul lui Dumnezeu.

În clipa în care Mântuitorul arată disponibilitatea de a veni în casa unde zăcea cel suferind, El cunoștea principiul iudaic prin care se interzicea intrarea unui iudeu în casa unui păgân. Mai mult, această concepție iudaică o știa și sutașul roman pentru că, deși era păgân, era apropiat de comunitatea iudeilor (cărora le construise chiar o sinagogă). De aceea el îi spune lui Hristos: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu”, dar continuarea rugăciunii sutașului este uimitoare, demonstrând credința lui puternică în puterea tămăduitoare a Fiului lui Dumnezeu: „ci zi numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea”. Pentru el un cuvânt al lui Iisus era suficient. Acest păgân depășește în credință chiar și pe mai marele sinagogii din același oraș (Capernaum), pe Iair, care I-a cerut lui Iisus mai mult decât vindecarea prin cuvântul Său – I-a cerut să vină să intre în casa lui și să se atingă de fiica lui grav bolnavă, care până la venirea Mântuitorului chiar murise.

Credinciosul ofițer chiar își motivează cuvintele în fața Mântuitorului: „Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia «Du-te!», și se duce; și celuilalt «Vino!», și vine; și slugii mele: «Fă aceasta!», și face”, arătând că, așa cum de el ascultă subalternii săi – dar nu din cauza durității, ci a bunătății sale –, așa credea că și Iisus este stăpân peste boală și era ferm încredințat că, la un cuvânt al lui Hristos, „boala” va asculta și va dispărea. Descoperim o a doua învățătură din acest discurs: credința că Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu și fiind nu numai Om, ci și Dumnezeu, putea săvârși minuni, putea tămădui pe cei bolnavi.

Au existat și există și astăzi credințe șovăielnice, credințe false, credințe legaliste, făcute cu jumătăți de măsură; o astfel de credință nu-l ajută pe om. Nu întâmplător, viața noastră se derulează în funcție de credința noastră, ne merge în viață după cum ne este credința, fiindcă aceasta este și voința lui Dumnezeu: „După credința voastră, fie vouă”.

Una dintre marile ispite care ne îndepărtează de credința adevărată o constituie cârtirea. Să nu fii cârtitor pentru că atunci când cineva nu cârtește pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăvește pe Dumnezeu, devenind și mai întărit în credință, atunci „diavolul plesnește și se duce la altul care cârtește…cu cât cârtește cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine”, spune cuviosul Paisie Aghioritul. Spune cuviosul amintit că unii au făcut din a cârti o obișnuință. „Cunosc pe cineva acolo în Sfântul Munte care, atunci când plouă și îi spui «Iarăși plouă», începe: «Da, plouă mereu. O să putrezim de atâta umezeală». Dacă, după puțin timp, se oprește ploaia și îi spui: «Ei, nu a plouat atât de mult», acela începe iarăși: «Da, ploaie a fost aceasta? O să se usuce pământul!»” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. IV. Viața de familie).

Auzind discursul acesta al sutașului, ne spune Sfântul Evanghelist Matei, „Iisus S-a minunat”. Făcătorul minunii se minunează și le spune celor care se aflau de față: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință!” și continuă Iisus: „Zic vouă că mulți de la Răsărit și de la Apus vor veni și vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor”, ilustrând astfel cea de-a treia învățătură desprinsă din acest moment al dialogului cu sutașul, aceea că nu etnicitatea este cea care determină dobândirea sau nedobândirea Împărăția cerurilor, ci credința adevărată.

Pedagogia Mântuitorului este una revelatoare pentru că, prin îndurarea acordată acestui sutaş roman, prin ascultarea rugăciunii lui, a arătat universalitatea mântuirii, căci mulţi ostaşi romani s-au creştinat devenind vestitori ai Evangheliei la multe neamuri pe care le-au colonizat. Acest adevăr îl găsim reliefat în câteva romane pioase: Fabiola sau Biserica din catacombe, Cămaşa lui Hristos, Ben Hur sau Quo Vadis?.