Încă de când am terminat liceul, i-am urmărit pe cei din anturajul meu plecând din România. La facultate, la master sau pentru că își găsiseră un job. Cert e că toți erau atrași de mirajul unei vieți  afară. Nu m-a durut să-i văd luând drumul aeroportului, știam că pleacă să-și urmeze visele și mă bucuram pentru ei. Ce m-a deranjat a fost însă negativismul afișat ostentativ, renegarea unei țări care pentru 20 și ceva de ani le-a fost casă și pe care într-o clipită o trimiteau, cu o detașare parcă prea veselă, la naiba.

Promotii tablouri pecanvas.ro

 „Pa-pa, România! Ne mai vedem, de-acum, doar în vacanțe, dacă ne mai vedeam și-atunci!”, spuneau, și de fiecare dată resimțeam un gust cumva amar. Tânăr fiind, e absolut normal să vrei să pleci, să experimentezi, să-ți acorzi șanse ca să vezi unde te duc. Dar când ţi se oferă posibilitatea de a pleca peste hotare, mi se pare tristă graba cu care eşti dispus să renunți la „statutul” de român, pentru a-l îmbrățișa pe cel de european.

Tu nu mai pleci, Alex din Constanța, ca să încerci să-ți completezi studiile cu unele recunoscute internațional sau ca să câștigi ceva mai mulți bani, să-ți iei și tu o casă și poate o mașină. Tu pleci ca să nu te mai întorci niciodată în amărâta asta de Românie și superioritatea asta a ta față de noi, cei care rămânem, mă deranjează chiar dacă-mi ești prieten.

Nimeni şi nimic nu-ți garantează că, odată  plecat, vei găsi la destinație tărâmul făgăduinței. Și acolo va trebui să înveți ca să treci anul, și acolo va trebui să muncești pentru banii care-ți intră în cont. E adevărat că vei câştiga mai mult, dar, te rog, nu lăsa banii și nici un loc de pe hartă să te transforme în altcineva. De fiecare dată când spui că nu mai vrei să te întorci, simt că renegi orașul în care ai crescut, fiecare hohot de râs pe care l-ai trăi vreodată pe străzile prăfuite pe care te jucai cândva ascunselea, fiecare vafă de la magazinul ăla din colț, fiecare cuvânt învățat cu trudă din abecedarul frumos colorat al unei limbi pe care, după 2-3-6 ani petrecuţi în Spania sau Italia, cam uiți s-o mai vorbești. Simt că întorci spatele amintirilor pe care, an după an, ți le-ai făcut aici, dar şi oamenilor pe care i-ai cunoscut și cărora, prin „nu mă mai întorc, frate, în România” pare că le spui „a fost frumos, da’ acum, că pot să aleg, bineînțeles că nu vă aleg pe voi”. Da, ştiu, alegerile le facem fiecare pentru noi, mai rar pentru alţii.

Sunt convinsă că o să reuşeşti acolo unde eşti, nu degeaba se spune despre noi, românii, că suntem deştepţi şi descurcăreţi, iar un om ca tine, care e atât de decis să plece pentru a-şi face o viaţă mai bună, sigur va răzbi printre străini. Vei munci zi de zi, dacă va fi nevoie, vei reuşi să-ţi cumperi şi casă, şi maşină, treptat vei trece din clasa de mijloc în cea „burgheză” şi te vei simţi împlinit cu viaţa asta pe care în ţară nu ai fi reuşit s-o ai. Dar ţi se va face inevitabil dor de casă, de mâncarea mamei și de ieșirile cu prietenii şi poate că-ţi vor vibra clopoței în suflet când îi vei auzi, odată, într-un autobuz supraetajat din Londra, pe doi tipi vorbind română.

Vei vrea atunci, poate, să te reîntorci în România pentru mai mult de trei zile, atât cât ţin mini-vacanţele de Crăciun sau de Paşte, vei vrea să revii în ţara de care ai fugit cândva pentru că era prea săracă, prea urâtă, prea nedreaptă.

De aceea, te rog, ca dacă ți se oferă șansa unei experiențe peste hotare, profită de ea, călătorește, descoperă, devino cea mai bună versiune a ta! Un an, doi, cinci, câți vrei. Doar nu mai spune cu atâta vehemenţă că n-ai să te întorci niciodată „acasă.”

(Citit de 309 ori, 1 afisari astazi)