Evenimentele tragice petrecute în ultima perioada atât la noi în țară, dar și cele petrecute în Franța ne prilejuiesc o seamă de întrebări și reflecții privitoare la moarte și la sensul ei. Cu siguranță că vor exista în rândul cititorilor reflecții de genul: „Ce subiect macabru! Toți vom muri într-o zi, dar trebuie neapărat să vorbim despre acest lucru?”
De-a lungul vremii, atitudinea societății în fața morții apare oarecum contradictorie. În timpul burgheziei, spre exemplu, aceasta își dorea „să ascundă” moartea. Joseph Pieper a strâns pe această temă detalii semnificative care ne arată că, la un moment dat, într-un ziar american de bon ton, cuvântul „moarte” nu trebuia să apară. Pe de altă Dacă moartea deține o cheie care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziș, învierea are dublura acestei chei și nu numai…are și înveșnicirea întru lumină pentru cei vrednici.parte, în societatea contemporană, prin intermediul mass-media, se vorbește despre moarte atunci când există drame umane sau când, pur și simplu, personalități ale vieții sociale părăsesc lumea aceasta.
Schleiermacher a vorbit cândva despre naștere și moarte ca despre niște „găuri” prin care omul privește asupra infinitului. Or, tocmai acest infinit pune în discuție viața sa obișnuită. De aceea, moartea trebuie să devină concretă, obișnuită, publică, iar eliminarea fricii de moarte – ca rezultat al credinței în viața veșnică – să devină constantă a vieții omului.
Desigur că petrecerea firească a vieții pământești în viziunea majorității înseamnă atingerea senectuții. Nu întotdeauna se întâmplă astfel. Se poate muri de boli grave de la vârste fragede, se poate muri accidental sau violent și atunci când considerăm nedrept ca oameni nevinovați și care ar fi mai avut mult de trăit (asemenea tinerilor noștri din Colectiv sau asemenea parizienilor) să moară, ne întrebăm de ce? Moartea nu este ceva firesc, ea nu se găsește în planul inițial al creației, ci, dimpotrivă, constituie o deviație și o pervertire a lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Și afirm acest fapt pentru că moartea este nedreaptă prin însuși începutul ei. Primul om despre care Sfânta Scriptură ne spune că a murit a fost Abel, cel nevinovat și drept, ucis de fratele său, Cain.
Moartea este urmarea cea mai evidentă a răului…Creștinismul, însă, a biruit cu desăvârșire moartea, fiind învățătura care poate răspunde nevoii imperioase a unei abordări a morții și aceasta deoarece Învierea lui Hristos constituie garanția învierii noastre, fiind un act de dreptate, ilustrat sugestiv de icoana Învierii care-L reprezintă pe Iisus pogorând la iad pentru a-i ridica pe cei ținuți acolo. Astfel că, dacă moartea deține o cheie care poate descuia orice casă, orice palat, orice ascunziș, învierea are dublura acestei chei și nu numai…are și înveșnicirea întru lumină pentru cei vrednici. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur folosea adesea expresia: „Moartea nu este bună, dar este bine să te găsești împreună cu Hristos după plecarea de aici”; și aceasta deoarece moartea, din perspectivă creștină, implică două aspecte: moartea trupească, dar și moartea spirituală, cea în care devenim „robi ai păcatului”.
Toate învierile din morți relatate în Noul Testament sunt îndreptate către tineri. Iisus Hristos înviază pe tânărul din Nain, pe fiica de numai 12 ani a lui Iair, pe Lazăr din Betania, în timp ce Sfântul Apostol Petru o înviază pe tânăra Tavita, iar Sfântul Apostol Pavel pe Eutihie din Troa, de asemenea un tânăr, ceea ce arată că emoția și suferința în fața morții este mai puternică atunci când dintre noi pleacă un tânăr. Iisus chiar a plâns când a auzit că prietenul Său, Lazăr, a murit; a plâns chiar dacă urma să-l învieze din morți…
De aceea, moartea în sine nu vine de la Dumnezeu, ci din răul care este lăsat nesupravegheat în lume.
Nici un comentariu