Motto: „Până nu vedem lucrarea lui Becali cu Muntele Athos, nu avem de unde să ştim dacă, cine ştie, peste 50 de ani lucrarea lui Becali nu va fi gândită sau interpretată ca un nou Jurnal al fericirii, exagerez aici, dar până nu avem textele propriu-zise nu avem cum să facem această judecată…” – un cadru didactic universitar din Constanţa

Promotii tablouri pecanvas.ro

 

Urmăresc de câteva zile scandalul profesorilor care au girat lucrările „ştiinţifice” ale puşcăriaşilor, scandal care vine după acela al plagiatelor miniştrilor – printre care şi unul în funcţie – şi după nenumărate scandaluri de corupţie care zguduie aproape zilnic societatea românească.

Am citit despre „profesori care se prostituează”, am aflat că ministrul Educaţiei, cu un nume atât de dătător de speranţă, crede că profesorii sunt implicaţi în nume personal, dar că instituţiile universitare au responsabilitatea să rezolve aceste probleme, am citit şi o opinie radicală – Nicolae Manolescu spune că aceşti profesori ar trebui daţi afară din învăţământ.

Problemele ar trebui, totuşi, tratate nuanţat, de la caz la caz. Nu cred că cineva ar avea să reproşeze ceva cadrelor universitare care au girat lucrări ştiinţifice ale unui Adrian Năstase, spre exemplu, sau ale altor specialişti din diverse domenii, ajunşi în închisoare. Poate doar o prea mare îngăduinţă faţă de faptele de corupţie. Cât îmi este mie de antipatic fostul premier, tot nu-mi imaginez că a plagiat, cu toate că s-ar impune o analiză pe texte, că nu se ştie niciodată… Iar să vrei să ajuţi în mod cinstit un om care s-a dus la închisoare pentru faptele sale, dar doreşte să îşi continue activitatea de cercetare nu mi se pare condamnabil, în condiţiile în care şi legea permite.

Prezumţia de bună-credinţă nu mai este, însă, plauzibilă în celelalte cazuri. Nu-mi trece prin cap nici un motiv pentru care un profesor ar putea să-i gireze pe puşcăriaşii neînstare să conceapă lucrări ştiinţifice, altul decât interesul privat de un fel sau altul. Ori că puşcăriaşul respectiv l-a îndatorat înainte de a fi închis, prin acţiuni ilicite pentru care nu a fost pedepsit, ori că îl plăteşte cumva pentru semnătura pe care şi-o pune pe „opera” sa. În primul caz este un conflict de interese într-un context de ilegalitate, iar în al doilea este prostituţie intelectuală.

Cât despre felul în care se produce fapta, există şi aici două variante:

Ori puşcăriaşul scrie ce poate şi el, adică o grămadă de imbecilităţi sau de banalităţi, iar coordonatorul ştiinţific semnează, certificând caracterul de lucrare ştiinţifică, ceea ce se constituie într-un fals, editura având şi ea partea ei de vină, pentru că a tipărit ceva fără nicio valoare, doar pentru bani;

Ori profesorul scrie el însuşi cartea sau produce în câteva ore o compilaţie cu aspect de lucrare ştiinţifică sau un autoplagiat sau foloseşte o lucrare (de licenţă) aflată la îndemână, acceptând să fie semnată de puşcăriaş, ceea ce este iarăşi un fals şi/sau, după caz, un plagiat.

Chiar dacă se petrec în afara mediului academic, în afara instituţiei universitare, toate acestea sunt fapte din care morala profesională, adică deontologia, lipseşte. Şi, să fim serioşi, profesorii respectivi nu se dedublează patologic, nu sunt Dr. Jekyl şi Mr. Hide, nu-şi pot separa radical conduita înăuntrul şi în afara instituţiei. Dacă îşi pun semnătura cu atâta uşurinţă pe lucrarea unui deţinut, înlesnind eliberarea lui înainte de termen, deci intervenind în mersul justiţiei printr-o acţiune de-a dreptul imorală, dar şi ilegală, de unde ştim că nu fac la fel şi cu lucrările de licenţă ale studenţilor sau cu dizertaţiile masteranzilor, de unde ştim că pentru ei procesul educativ, ale cărui instrumente sunt, şi-a păstrat importanţa şi îl săvârşesc cu responsabilitate?

Îmi pare rău, ministrul Educaţiei nu are dreptate: morala nu este o chestiune personală, iar dacă vom continua să o tratăm aşa, vom întâlni din ce în ce mai des aberaţii etice precum cele proferate aseară la o televiziune locală de un lector universitar din Constanţa:

După ce, la începutul emisiunii, se întreba ingenuu despre posteritatea cărţilor religioase ale lui Becali… nu cumva ar putea fi percepute la un moment dat ca Jurnalul fericirii, cartea lui Nicolae Steinhardt scrisă tot în închisoare?… peste vreo jumătate de oră, stimulat intelectual de nivelul discuţiei (pentru cei care nu au văzut show-ul, aici am fost ironică), se întreba retoric de ce nu ar putea să-şi privatizeze mintea: „Eu, ca autor, doresc să-mi vând produsul minţii mele. Dacă eu nu am pretenţia să-mi văd numele tipărit pe o carte şi eu spun: da, aceasta este munca mea, în loc să fac acest pahar, spre exemplu, eu scriu un articol ştiinţific şi vi-l vând dumneavoastră; atât timp cât eu sunt de acord să vă cedez dreptul meu de autor, legal vorbind, este dreptul meu să fac acest lucru?”.

Să recunoaştem, ne aflăm într-o zonă a absurdului, într-o renunţare totală, DAR INCONŞTIENTĂ la etică: avem de-a face cu un cadru didactic universitar care confundă prostituţia intelectuală şi falsul cu cedarea drepturilor de autor!

Un profesor care face apologia prostituţiei intelectuale, fără să-şi dea seama de aberaţiile emise, chiar dacă nu o face în mediul academic (dar de unde ştim că nu o face şi în faţa studenţilor, cu aceeaşi ingenuitate?), este total inapt pentru meseria de dascăl. Alături de cei care practică plagiatul sau prostituţia intelectuală, în relaţie cu puşcăriaşii sau cu oricine altcineva, astfel de personaje nu pot decât să corupă. Vin să continue, la nivelul următor de imoralitate, opera profesorilor din preuniversitar care acceptă cu ochii închişi referatele copy-paste ale elevilor sau îi lasă să copieze la evaluări ca să iasă bine şcoala/liceul.

Rezultatul? Generaţii de „profesionişti” pentru care „morala este o chestiune personală” şi care nu vor avea nici un creier pe care să şi-l poată „privatiza” la o adică…

 

(Citit de 486 ori, 1 afisari astazi)