Prea multe mizerii ale societăţii noastre sunt perpetuate mizându-se pe memoria limitată a publicului într-o privinţă sau alta, determinată mai ales de înţelegerea superficială a faptelor, care generează o reacţie emoţională de scurtă durată. Mai ales politicienii mizează pe incapacitatea maselor de a se concentra mult timp pe o idee sau pe un obiectiv, în lipsa unor stimuli suplimentari.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Cam aşa se întâmplă cu dezvăluirile şocante care privesc IMPOSTURA exprimată în plagiate, sub diferitele lor forme: teze de doctorat pe bandă rulantă pentru diverşi potentaţi, mai ales în domeniul apărării şi securităţii, dar nu numai, sau lucrări aşa-zis ştiinţifice produse şi „garantate” pentru deţinuţi de către diverşi universitari din toată ţara. Fireşte, este doar vârful aisbergului, pipăit şi dezvăluit de jurnalişti precum Emilia Şercan, dar ştim cu toţii că impostura este mult mai întinsă, probabil generalizată, atingând toate domeniile, fiecare colţişor de ţară, şi avându-şi rădăcinile în banalele referate sau eseuri copy-paste pe care orice profesor din ţara asta, de la clasele primare până la post-universitare, le vede, le tolerează mai mult sau mai puţin, iar unii chiar le încurajează.

Înţeleg frustrarea Emiliei Şercan când constată, după ce a stat în bibliotecă şi a comparat mii de pagini, că cei demascaţi de ea ca plagiatori merg înainte fără greţuri şi fără pic de ruşine, iar „problema” retragerii doctoratelor rămâne în discuţie la nivel de procedură, de parcă am fi cu toţii tâmpiţi şi nu ne-am da seama că o soluţie juridic corectă nu este chiar ipoteza lui Riemann sau conjectura lui Poincaré.

O înţeleg pentru că am trecut prin aceeaşi stupefacţie (la scară mai mică, totuşi) după ce am arătat că un lector universitar şi director de imagine semna recenzii de cărţi, copiate sau compilate fără ruşine, într-un ziar local.  Conducerea ziarului respectiv – căreia nu-i găseam vreo vină, căci omul avea, totuşi, un statut şi o poziţie care garantau, teoretic, calitatea scrierilor sale – a continuat să-i publice texte încă vreo trei săptămâni după articolul meu, iar funcţia de director de imagine i-a fost retrasă discret şi destul de târziu.

Dezastrul capătă dimensiuni apocaliptice dacă ne adâncim în lectura textelor profesorului orădean Mihai Maci, care scrie de prin 2013 pe platforma Contributors despre „cum produce şcoala tâmpiţi” şi despre formele fără fond din sistemul universitar. Vedem acolo că este o problemă de sistem, cu rădăcini adânci şi ramificaţii nenumărate. Solomon Marcus şi Mircea Miclea, doi oameni cu prestigiu de necontestat, ale căror idei converg în multe privinţe, tot încearcă, de ani de zile, să se facă auziţi de cei aflaţi la vârful sistemului educaţional, arătând că perpetuarea greşelilor în educaţie are efecte negative în toate domeniile şi sapă la temelia societăţii româneşti.

În prezent pare, totuşi, să se fi creat o masă critică ce ar putea genera schimbarea. Insistenţa asupra subiectului face ca tot mai mulţi oameni să înţeleagă fenomenul în profunzime şi să devină conştienţi de consecinţele lui dezastruoase.

Faptul că Emilia Şercan perseverează şi nu se lasă descurajată de amânarea deznodământului;

faptul că Gabriel Liiceanu îl forţează, printr-un text coroziv, pe ministrul Educaţiei să participe la o dezbatere pe tema imposturii, pe care încerca să o evite;

faptul că Raluca Prună, ministrul Justiţiei, s-a arătat fermă pe poziţie, chiar dacă a obţinut doar suspendarea, nu abrogarea legii ce reduce pedepsele „scriitorilor” de după gratii;

faptul că ministrul Vlad Alexandrescu este atât de tranşant când afirmă: „Privind dinspre Ministerul Culturii, chestiunea plagiatelor pare și mai mizerabilă și mai nenorocită decât dacă o privim din perspectiva cercetării și educației, unde ea reprezintă o simplă reproducere mecanică a ceea ce a făcut altul. Din perspectiva culturii, este o negație a libertății spiritului, a creativității. Ea se acompaniază totdeauna cu motive veroase, josnic materiale, în sensul în care totdeauna acoperă corupția, care este materială, care are la bază un interes veros, o sumă de bani ascunsă sub masă”;

Toate aceste atitudini mă îndreptăţesc să cred că toleranţa faţă de plagiat şi impostură va scădea văzând cu ochii. Că universitarii se vor gândi de mai multe ori înainte să-şi pună semnătura, fie pe textele proprii, fie pe recomandările pentru textele altora. Încet – încet producţia de texte ştiinţifice se va reduce în cantitate şi va creşte în calitate. Prin urmare,  revistele ştiinţifice vor începe să fie şi citite. Profesorii din preuniversitar vor privi cu alţi ochi procedura redactării de eseuri şi referate, iar formula copy – paste nu va mai fi un simplu instrument benign, pomenit, cu inocenţă sau cu cinism, în detrimentul lecturii sau operaţiilor gândirii. „Moda” ghilimelelor va reveni în forţă. Nu, impostorii nu vor dispărea decât cu timpul, dar măcar vor fi pitiţi prin unghere de unde să nu strice imaginea instituţiilor, iar cei ce vor veni din urmă vor fi mai puţini.

Cred că sistemul de educaţie românesc are, pentru prima dată, o şansă reală, dar lipsa de echidistanţă şi de, evident, curaj a ministrului Curaj, apartenenţa sa la o instituţie fondată chiar de impostorul şef[i] nu-l recomandă pentru  a conduce această luptă care ar putea fi decisivă.

 

 

[i] Ministrul Educației, Adrian Curaj, este membru remunerat al Academiei de Științe ale Securității Naționale, o „instituție de interes național” înființată în 2012 la inițiativa fostului vicepremier Gabriel Oprea și aflată în coordonarea MAI, MApN și SRI.

(Citit de 270 ori, 1 afisari astazi)