În marginea unei dezamăgiri. Corupţia ca o pasăre Phoenix…

Am văzut zilele astea filmul din ’79 cu Al Pacino „…and justice for all”, al cărui titlu reprezintă finalul jurământului de credinţă al americanilor (Pledge of Allegiance). Filmul este o incursiune în culisele justiţiei din SUA, arătând că, de fapt, nu este justiţie pentru toţi, ci doar pentru unii, într-un sistem disfuncţional, în care nimănui nu-i pasă de oameni, în care un ucigaş iese din închisoare din cauza unor amănunte juridice şi apoi ucide doi copii, un tânăr stă cu anii în închisoare pentru că nu i-a funcţionat un stop pe spate şi este împuşcat atunci când se revoltă, un negru travestit se spânzură de frica violurilor din închisoare atunci când instanţa îi respinge, superficial, cererea de eliberare condiţionată, un judecător ciudat încearcă, în timpul liber, să se sinucidă prin diferite mijloace şi un altul, între decizii crude şi inepte, bate şi violează femei. Urmărind frustrările avocatului cinstit care face tot ce poate pentru clienţii săi, m-am gândit, inevitabil, la frustrările incomparabil mai multe ale celor ce lucrează în sistemul românesc de justiţie, fie ei avocaţi, procurori sau judecători oneşti.

Cu ceva vreme în urmă credeam – şi existau premizele – că lupta anti-corupţie dusă neobosit de DNA şi ilustrată cu nenumărate imagini cu cătuşe va băga frica în cei vizaţi şi îi va determina să şadă blând pe milioanele de euro deja agonisite şi să nu mai facă prostii. Condamnarea lui Voiculescu a reprezentat o mare realizare nu numai pentru combaterea, dar şi pentru prevenirea corupţiei. Însă Justiţia noastră (prost) crescută în numeroşii ani de democraţie originală iliesciană şi post-iliesciană are ac de cojocul unor magistraţi de tipul Cameliei Bogdan, femeia judecător (precizez „femeie” pentru a sublinia că lupta ei este pe două fronturi, şi cu prejudecăţile ce persistă într-o lume a bărbaţilor) care a avut tupeul să rupă tradiţia pedepselor mici, cu suspendare şi să urmărească tenace recuperarea imensului prejudiciu din dosarul lui „dom’ profesor”. Şi de al judecătorul Ciprian Alexandru Ghiţă, care şi-a condamnat colegul şpăgar la 22 de ani de închisoare.

Ca într-o boală auto-imună, în care organismul generează anticorpi ce luptă împotriva propriilor organe sănătoase, sau ca un om care-şi dă singur şuturi în fund – am oferit două comparaţii, ca să-şi aleagă fiecare –, CSM-ul, Inspecţia Judiciară şi unii magistraţi interesaţi s-au repezit să distrugă un judecător ce încearcă să regularizeze metabolismul leneş al unei justiţii în (mare?) parte coruptă. Cum îşi permite blonda judecătoare să pună în lumină, prin comparaţie, sentinţele lor de doi bani şi două luni cu suspendare?! Ce-i asta, zece ani cu executare pentru o personalitate de talia lui Voiculescu, pe care nici mare corupt nu ar trebuie să-l numim, ci mai degrabă precursor al marii corupţii, un adevărat vizionar! Puţin respect, ce naiba!! Şi ce-i aia confiscare extinsă??!!!

Cum apare în ochii lumii procesul lui Mazăre cu retrocedările, care se judecă din octombrie 2008, deci de aproape opt ani de zile, târâindu-se din amânare în amânare, când Camelia Bogdan, odată desemnată ca judecător într-un dosar, nu mai admite nicio temporizare nejustificată?

Cum se vede, atunci când câţiva magistraţi arată că… binele poate învinge, Justiţia de la Constanţa – judecători, DNA, avocaţi – care a fost ani de zile ca şi medicina de la Constanţa (zicala cu trenul o ştiţi, n-o mai spun), adică mai bine o strămutare decât riscul unei cercetări sau unei judecăţi loco? (Precizez din nou că nu mă refer la magistraţii oneşti, ci la tabloul general perceput de constănţeni.)

Am ascultat înregistrarea şedinţei CSM din 24 martie cu o indignare crescândă, am clocotit interior la replicile preşedintelui de şedinţă, rostite cu o înverşunare apriorică împotriva judecătoarei care făcuse cererea de apărare a reputaţiei şi vădind o pactizare cu cei ce au terfelit-o săptămâni de-a rândul, pe toate canalele disponibile şi prin toate tonomatele ce-şi zic jurnalişti. Îmi imaginam ce frustrare enormă trebuie să simtă Camelia Bogdan când colegii săi o tratează astfel doar pentru că şi-a făcut datoria.

Faţă de tot circul, doar doi judecători au protestat public în apărarea Cameliei Bogdan, câteva zile mai târziu fiind începută cercetarea disciplinară împotriva judecătoarei. Ca să se-nveţe minte să mai aibă pretenţii de „apărare a reputaţiei”. „Stai că-ţi dăm noi reputaţie!”

Mi se pare că în justiţia din România se poartă acum un război tăcut şi disproporţionat: de o parte DNA-ul care încearcă să bage corupţii la închisoare şi judecătorii care văd şi fac dreptatea, pe de altă parte cei ce dau sentinţe penibil disproporţionate, de dimensiunea celor din dosarul Microsoft, mai mici decât se dau pentru furturile de găini, eliberează inculpaţii din arest şi fac tot ce pot ca să-şi blocheze colegii eficienţi în lupta anticorupţie. De rezultatul final, imprevizibil, al acestui război depinde, de fapt, soarta ţării.

Şi zic imprevizibil, în ciuda tuturor eforturilor DNA şi sprijinului primit de la americani şi de la UE, pentru că suntem conduşi de o gaşcă de plagiatori şi scriitori de pârnaie care se acoperă unii pe alţii, de nişte traseişti politici răsplătiţi cu posturi de ambasador, de un parlament ce ia, în bloc, apărarea corupţilor şi încearcă, periodic, câte o lovitură la temelia instituţiilor statului, de un preşedinte cu atitudine de ficus, care semnează legi cu dedicaţie pentru politicieni, urmăreşte „cu atenţie şi cu un pic de îngrijorare” ceea ce se întâmplă în stat şi se cramponează penibil de o casă obţinută dubios şi pierdută printr-o sentinţă definitivă. Toţi aceştia au interesul ca lupta anticorupţie să eşueze, iar ei să rămână la putere, alăturându-li-se îndată şi cei renăscuţi, cu averea cvasi-intactă datorită ANAF-ului, ca pasărea Phoenix, din cenuşa celor 2 – 3 ani cu suspendare.

O să închei tot în notă cinematografică, pentru că avem şi noi eroi care au meritat să le fie dramatizate sacrificiile în slujba justiţiei. Anul trecut, când am văzut filmul lui Tudor Giurgiu „De ce eu?”, despre soarta tragică a procurorului Panait, care s-a sinucis după ce intrase, cu bune intenţii, într-un dosar de corupţie îngropat de puternicii zilei, eram sigură că acele vremuri nu se mai pot întoarce, că avem şansa unei justiţii pentru toţi. Acum, însă, sunt convinsă că partea bună a justiţiei române are nevoie de întăriri din afară, dar mai ales din interior.