… dacă m-ai lăsa să fac ce vreau eu, chiar dacă este bine sau nu, și nu mi-ai mai limita mereu opțiunile, după preferințele tale.

Promotii tablouri pecanvas.ro

… dacă ai încerca să mă lași să mă ocup singură de propriile mele probleme, să pot să am mai multe îndatoriri ce depind doar de mine.

… dacă nu ai mai râde de visele mele; chiar dacă par stupide, într-o zi vei spune că aceste „prostii” au fost niște idei geniale;

… dacă nu m-ai mai bate la cap cu nesuferitele alea de teme care au legătură cu simulările și cu evaluarea din vară.

dacă ai fi mai înțelegătoare cu unele idei.

… dacă nu m-ai mai alerga prin casă cu umerașele și cu sticlele de suc goale, pe care le găsești sub pat.

… dacă ai putea să-ți sacrifici din timp și să fii alături de mine la meciuri, pentru a-mi aprecia munca pe care o iubesc cu adevărat.

… dacă ai înțelege că nu mai am cinci ani.

… dacă ai avea mai multă încredere în mine și nu m-ai mai certa tot timpul, indiferent de greșeala făcută.

…dacă nu ai mai țipa atât de mult la mine.

… dacă nu ne-am mai supăra unul pe altul de fiecare dată.

… dacă ai fi mai înțelegătoare atunci când, poate, eşuez. 

De câte ori, în vâltoarea cotidianului spinos, agitat, mereu în contratimp, părinții au curiozitatea să afle ce doresc copiii lor, cu adevărat, de la ei? De câte ori părinții sunt pregătiți să-și asculte copiii și să-i ia în serios? De câte ori copiii au dreptate? De câte ori nu au dreptate? De câte ori nu este prea târziu pentru asta? Cert este că, provocați să continue enunțul început de mine (după ce primul paragraf începuse, Draga mea mamă, te iubesc pentru…), copiii mei de-a opta au avut o primă reacție de consternare, apoi, după ce i-am asigurat că le voi păstra secretul față de părinți până în clipa în care ei înșiși vor decide să le arate scrisoarea, s-au entuziasmat. Unele răspunsuri m-au înduioșat, altele m-au făcut să zâmbesc. Aproape toate erau previzibile, căci îmi cunosc de aproape patru ani copiii. M-am gândit dacă eu, vreodată, ca părinte, i-am întrebat așa ceva pe copiii personali, cum îi diferențiez eu, în glumă. M-am întrebat dacă noi, părinții, odată aflându-le dorințele, le-am înțelege și, mai mult decât atât, am avea tăria sau priceperea de a le și pune în practică. Adevărul este că e greu să nu-l alergi pe copil prin casă cu sticlele de suc goale găsite sub pat, după ce toată ziua robotești să fie ordine și curățenie…

Dar dacă se întâmplă ca rugămintea mută a copilului să devină țipăt mut? Un țipăt de disperare, un țipăt poate prea târziu pentru a mai fi înțeles? Iată o selecție din gândurile unei superbe fete de 15 ani, pe care mi-ar fi plăcut s-o am în clasa mea, și care a simțit nevoia să le aștearnă pe hârtie și să mi le trimită mie:

Visele construiesc adevărate opere de artă, niciun alt catharsis nu poate fi trăit atât de intens precum cel pe care un vis îl emană. Dorințe moarte, etern pierdute în timp, măcinate și roase de dinții însângerați ai ambiției unor predecesori meniți să-ți distrugă visul, fără a ști măcar că acesta există. Nepăsarea, egoismul și ambiția născând ființe manipulate de monștri ce vor să-și împlinească visul prin odrasle, ce habar n-au de durerea unui copil uitat de bucurie. Mereu ne e dictat ce să facem și cum să fim. Dacă îndrăznim, anarhiști, să călcăm dincolo de pragul impus, riscăm să ne dezumanizăm. Căci aflăm că suntem copii-problemă. Că devenim propriii noștri dușmani. Că nu avem nicio șansă cu propriile idei. De mică, am fost construită pe principiul: fii cea mai bună, ca sa mă faci mândră!  Atunci sesizam doar teama pe care o aveam când luam vreun B, sau, în clasa a cincea, câte un șapte la mate. Acum, însă, am conștientizat că totul ține de orgoliul celor mari, pe care, din păcate, l-au transmis și în sufletul meu pur, făcându-l nefericit și, uneori, plin de ură. Am crescut auzind că nimeni nu face ceea ce își dorește, ci ceea ce trebuie să facă. […] Eu sunt una dintre odraslele care au devenit marionete ale monștrilor. Dar nu voi rămâne așa. O să mă ridic, și voi face asta în fiecare zi, ca să redevin un om bun. Deși anxietatea și singurătatea m-au copleșit mai mult ca oricând, eu sunt hic et nunc, iar acum scriu, aici și acum îmi imprim tot ceea ce nu pot încă striga în fața adulților. […] Visele sunt tot ceea ce-mi rămâne, alături de cicatricile profunde ale inimii, ascunse ca într-o cutie a Pandorei. Singura mea sursă de vindecare sunt eu însămi, prin puterea mea de a schimba ceva. Pe mine, în primul rând.

 

În loc de concluzie…

Da, dragă părinte, oricare ai fi tu. Habar n-aveai ce e în capul acestui „copil de zece pe linie” în catalog. Pentru mine este un copil de zece pe linia vieții. Și așa… este infinit mai valoros!

 

(Citit de 2.000 ori, 1 afisari astazi)