Mama – cuvânt cu ecou și în străinătate

Mama: „Când credeam că pot duce o viață decentă în țară, alături de familie, a venit decretul de a ne tăia din salarii. Pentru că aveam împrumuturi la patru bănci și nu mai puteam să plătesc ratele, am luat decizia să plec să muncesc în Italia, imaginându-mi că numai făcând acest sacrificiu pot să ofer familiei un trai decent. Plecarea de lângă familia mea a fost ca o ruptură pe care o am și azi în inimă. E o ruptură care nu se mai poate repara. Simt o durere imensă.”

Sistemul din România îndeamnă oamenii să plece de acasă

Duminică, 26 septembrie 2010, a fost ziua în care toată lumea mea s-a prăbușit. Viața așa cum o știam până atunci s-a schimbat, iar eu am început să trăiesc după reguli noi. În ziua aceea mama mea a plecat în străinătate, cu speranța că va găsi un loc de muncă mai bine plătit decât cel din țară și că va putea achita datoriile la bănci. Datorii din cauza cărora tata muncea așa mult că nu mai avea nici chef de vorbă când ajungea acasă, iar stresul și oboseala își spuneau cuvântul pentru mama, care era soție, mamă și casnică. Și toate astea, cu normă întreagă.

Prima dată când mama a pomenit despre o posibilă plecare la muncă în străinătate, am simțit cum mi-a căzut cerul în cap. Și pentru o puștoaică de 15 ani a cărei cea mai bună prietenă e cea care i-a dat viață, e greu. Știam că avem datorii mari, știam că ai mei erau din ce în ce mai îngrijorați, și știam că trebuia să cer din ce în ce mai puțini bani de buzunar, sau chiar deloc. Dar nu concepeam ca familia noastră să sufere o ruptură ca cea pomenită de mama. Nu puteam să accept acest lucru. Aproape că am bătut din picior ca un copil răsfățat când am avut discuția asta prima oară. Pentru moment, mama nu mai pomenise despre asta, mai ales văzând reacția mea. Dar, curând, lucrurile aveau să se schimbe.

Când a plecat, mama lucra la spitalul TBC din Palazu Mare, Constanța. Și-a luat un an de concediu fără plată și a plecat în Italia, la mătușa ei care avea să o ajute să își găsească de lucru.

Caritas – centru pentru imigranți și, pentru mulți, a doua locuință

La mătușa ei a stat trei luni și o ajuta la muncă, primind și ea o sumă modică. În acest timp a făcut cursuri de limbă italiană la un centru Caritas, o organizație non-profit care găzduiește imigranții și îi ajută să își găsească un loc de muncă.

Centrul Caritas avea să-i devină curând noua locuință. După o ceartă cu mătușa ei, mama i-a spus să o ducă la centru, unde a terminat cursul de limbă. Curs care a durat șase luni, urmate de încă șase în care a învățat cum să folosească un calculator.

Stătea în cameră cu cinci persoane, avea căldură și apă caldă. Condițiile erau bune, dar nimic nu se compară cu propriul pat, din căminul călduros în care te așteaptă cei dragi când vii de la muncă. La centru erau oameni de prin toată lumea. Oameni cu poveşti în spate. Fiecare venise în Italia cu speranța de a trăi mai bine.

Acolo primeau o dată pe săptămână alimente, în mare parte conserve, cu care își făceau de mâncare. Directoarea centrului era cea care îi ajuta să își găsească locuri de muncă atunci când erau pregătiți. Era amabilă și a prins drag de mama pentru simplul fapt că poartă același prenume. Odată ce învăța bine limba italiană și regulile de îngrijire a bolnavilor, era pregătită să muncească. Așa să fie? Adevărul e că nimeni nu o putea pregăti pentru coșmarul pe care avea să îl înfrunte. Cei ce aveau acasă rude bolnave veneau la centru și își alegeau angajații în funcție de înfățișare și nivelul de cunoaştere a limbii italiene.

Începutul calvarului

Primul loc de muncă l-a obținut la o persoană foarte bolnavă, care a murit după trei zile. Familia aceea s-a purtat foarte bine cu ea.

„Am crezut că sunt români de-ai noștri. Au fost ospitalieri, s-au purtat foarte frumos. Au avut și răbdare cu mine pentru că eu încă nu știam bine limba. Îmi explicau ce și cum să fac.”

Următorul loc de muncă ar putea fi catalogat drept începutul „calvarului”, după cum spune mama.

„Acolo unde am fost repartizată am lucrat fără pauze; când era oră de pauză, mi se spunea să mă odihnesc făcând curat în baie. Nu ieșeam din casă, mă tratau ca pe o sclavă. Înainte de a ajunge la postul de lucru ți se spune că îngrijești o persoană în vârstă. Când ajungi la lucru realizezi că ai de fapt de muncit după toată familia, inclusiv după nepoți. Eram o servitoare pentru toți membrii familiei. Am lucrat duminicile și în zile de sărbătoare pe care m-au mințit că mi le plătesc.”

Nemaisuportând felul în care era tratată, a luat legătura cu șefa de la Caritas și s-a întors la centru. Apoi a ajuns la altă familie, unde îngrijea o bătrână. Lucrurile îi mergeau din ce în ce mai prost. Condițiile de muncă erau din ce în ce mai grele, apropiindu-se de inuman. Că, deh, românii noștri pleacă în străinătate pentru a-i sluji pe alții, lucrând pe un salariu de nimic. Zic salariu de nimic pentru că unul de-al lor nici nu ia în considerare o slujbă dacă nu vine la pachet cu un salariu de 1000-2000 de euro.

„Nu voiau să dea drumul la căldură. Erau în casă două grade. Am și răcit și am renunțat pentru că nu se putea lucra în asemenea condiții. Mi se vorbea urât și se comportau foarte rău cu mine. Cred că dacă mai stăteam o oră, mă și băteau. Ei credeau că sunt o sclavă și voiau să le execut ordinele obligatoriu, așa că am plecat în mare viteză de acolo.”

După vreo lună, a găsit un nou loc de muncă. Job nou, bolnav nou, cu Alzheimer de data asta – o boală cu care e foarte greu să te descurci. Mama povestește că mereu îi era frică să nu se arunce bătrâna de la etaj. Căuta cuțite cu care voia să o omoare, urla mereu și, din cauză că nu mai judeca, încerca să o lovească cu tot ce prindea în mână.

Aici a rezistat șapte luni, după care s-a întors în țară, dezamăgită că încă nu reușise să își achite datoriile. A reînceput serviciul la spital, dar, pentru că era tratată mai rău decât în Italia, a decis să se întoarcă acolo după numai o lună și jumătate.

O femeie puternică

Ajunsă din nou în Italia, a înlocuit o fată care era în concediu, până când persoana de care avea grijă a murit. Au urmat apoi cinci luni în care nu a avut nici un loc de muncă, nici un loc în care să doarmă. A mai ajutat-o din când în când o rudă să închirieze câte o cameră cu 10 euro pe zi. Dar aceeași rudă profita de ea și o judeca pentru banii pe care îi trimitea acasă. Voia să o controleze, lucrurile mergeau din ce în ce mai prost. Ajunsese să doarmă pe o bancă din parcul unui spital. Într-o seară, pe la miezul nopții, pentru că începuse să plouă, ea povestește cum a intrat în camera de urgență și a stat pe scaun până dimineața. Dar nu s-a lăsat. Peste un timp a găsit un loc de muncă, unde lucrează de trei ani.

Și aici a suferit mult pentru că era obligată să mănânce ce rămânea după membrii familiei. Nu era plătită de sărbători, cu toate că muncea. Pretențiile erau mari. Banii primiți, puțini. După ce a sunat la agenția care i-a găsit acest loc de muncă pentru a anunţa modul în care era tratată, lucrurile s-au mai schimbat puțin. În final, după ani de chin și suferință, de oboseală și timp petrecut în absența celor dragi, a reușit să trimită suficienți bani în țară pentru a achita și ultima datorie la bancă. A reuşit, dar cu ce preţ?

„Noi străinii suntem trataţi ca nişte sclavi. Suntem plătiţi foarte puţin, pentru că ei nu se înjosesc să facă munca pe care o facem noi.”

Am întrebat-o cum a reuşit să treacă peste momentele ei cele mai grele, momentele în care poate simţea că nu mai putea să continue. Dar a continuat să lupte pentru familia ei.

„M-am întărit pentru că am plecat de acasă cu un gând – să-mi achit datoriile. N-aveam nicio şansă în ţară. Trebuia să salvez situaţia.”

După toate prin câte a trecut, am simţit nevoia să o întreb cum a schimbat-o viaţa din străinătate.

„Am învăţat să trăiesc, să mă respect ca femeie şi să apreciez mai mult oamenii, indiferent din ce colţ al lumii sunt. Pentru că toţi vin cu o poveste în spate. Nu sunt veniţi aici în concediu.”.

Acum lucrează în continuare în acelaşi loc şi nu se gândeşte să se întoarcă prea curând acasă. Desigur că ar vrea să îşi revadă familia şi să recupereze (sau măcar să încerce) anii în care nu şi-a văzut copiii crescând. Dar vrea să mai lucreze încă vreo opt-nouă ani, pentru a beneficia de o pensie decentă la bătrâneţe. Pentru că pensia din ţară nu-i ajunge nici pentru facturi.

Ani pierduți – ni-i dă guvernul înapoi?

Vara trecută am fost în Italia, la Verona, să o vizitez. Mi-a închiriat o cameră aproape de blocul în care lucrează. Făceam 5-10 minute pe jos. Am şi intrat în apartament, am văzut-o pe bătrâna pe care o îngrijeşte şi camera în care doarme. Ea e norocoasă, spre deosebire de alte persoane, pentru că doarme separat de bolnavă. E o cameră mică, de doi pe trei metri, cu un pat de o persoană şi o masă pe care mama îşi ţine laptopul. Sunt dulapuri în cameră, dar în mare parte sunt ocupate de lucrurile familiei care locuieşte acolo. Deasupra patului, pe perete, are un calendar în care şi-a notat toate aniversările şi zilele importante din viaţa noastră. Eu aş fi uitat de ziua în care împlineam un an de când am obţinut permisul auto, dacă nu ar fi fost ea. Chiar dacă nu e lângă noi, îşi face timp mereu să ne sune şi ţine în minte şi inimă gândul că a plecat pentru noi, pentru a ne oferi un viitor mai bun.

Deşi eram în vacanţă, toate vizitele la obiectivele turistice le făceam pe fugă. Avea trei – patru ore libere pe zi, în care ne însoţea pe mine şi pe prietenul meu, dar se gândea mereu la ce mai avea de făcut la muncă şi la ce locuri mai voia să ne arate. Mă bucur că am avut şansa să merg în Italia să o văd, dar aş fi vrut să nu ne grăbim să plecăm de la Castelvechio la Casa di Giulietta, şi aşa mai departe.

Acum ţinem legătura destul de des pe reţelele de socializare şi la telefon, dar asta nu înlocuieşte mâncărurile făcute cu dragoste, ca la mama acasă, îmbrăţişările calde şi privirile pline de afecţiune pe care mi le oferea când era în țară.

Mama nu poate să mă înveţe să cos cum trebuie sau să fac mâncărurile acelea delicioase cu care ne-a obişnuit, pentru că e prea ocupată să îngrijească o străină. Nu pot să merg cu ea la cumpărături „ca fetele”, nu pot să-i împărtăşesc tot ce învăţ nou, şi cine ştie când om apuca să avem iar o discuţie ca de la mamă la fiică. Şi toate astea, din lipsă de timp.

Românii pleacă, problemele rămân

Plecarea ei nu m-a afectat doar pe mine. Tata a trebuit să se confrunte cu sarcini noi, ca făcutul cumpărăturilor, curățenia și gătitul. Adică știa, în teorie, să le facă pe toate. Dar a văzut că, în practică, e greu să iei locul unei mame. Mai ales când ai și un „scârbici” de suportat. Dar a învățat să se descurce cu toate. Acum pot spune că e o adevărată gospodină și, oficial, un tată cool și nonconformist.

Fratele meu, deși nu se exteriorizează, a fost și el afectat. Dar a devenit curând un gospodar în plus în casă. Acum face majoritatea treburilor împreună cu mine, pentru că tata e foarte ocupat cu munca în ultima vreme.

Cu toții am învățat lucruri noi și am profitat de circumstanțe pentru a învăța să ne descurcăm pe cont propriu. Și mergem înainte cu toate. Dar încă sunt goluri în viața noastră.

Abonamentul la sală, hainele noi și laptopul nu țin locul sfaturilor și dragostei pe care mama le are de oferit. Și pe care nu mi le poate oferi decât prin telefon sau Facebook.

În percepţia românilor care muncesc în străinătate, suntem consideraţi un popor slab, care are nevoie de ajutor. Poporul nostru are nevoie de ajutor economic, militar și cine mai știe câte altele. Asta pentru că țara noastră nu se poate susține singură, nu se poate apăra singură. Și se pare că nici nu este în stare să își valorifice potențialul. Așa se face că tot străinii profită mai bine de resursele României decât noi. Patroni străini fac afaceri bănoase cu forţa de muncă şi cu infrastructura din România, designeri vestimentari creează colecții inspirate din portul popular românesc, și exemplele pot continua.

Pentru că acasă la ei munca le este remunerată cu sume ridicole, din care nu se pot întreţine, şi asta este o problemă care pare de nerezolvat pentru jalnicele guverne ce s-au perindat la conducerea României, oameni muncitori pleacă în străinătate şi se supun unor condiţii de viaţă grele, suportând şi depărtarea de cei dragi. Da, moneda euro este mai puternică decât leul. Să însemne asta că și străinii sunt mai puternici decât poporul român? Financiar, da. Dar sufletește, fizic și psihic, niciodată. O dovedesc în fiecare zi expatriaţii noştri.