Locul lui Dumnezeu în vieţile tinerilor

Investiţia sigură şi cu durată nelimitată în viaţă a oamenilor este, fără îndoială, educaţia. Din perspectivă creştină, educaţia a reprezentat o preocupare încă din primele momente ale întemeierii Bisericii.

Acest adevăr este susţinut de faptul că, în Biserică, împreună cu Sfinţii Apostoli, Presbiterii şi Diaconii, au apărut Dascălii sau Didascălii, cu funcţia expresă de a transmite învăţătura Evangheliei şi, implicit, dezvoltarea ei în

Biserică, potrivit cerinţelor speciale ale vieţii omului, în căutările sale existenţiale, dar şi vitale, reale, în această lume: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toți proroci? Oare toți învățători? Oare toți au putere să săvârșească minuni?”, spune Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni.

Desigur că această educație în spirit creștin are un Model, pe Mântuitorul Hristos, Învățătorul lumii. Când modelul este căutat în lumea aceasta se constată căderile inevitabile ale firii omenești, dar când modelul propus de creștinism este unul care transcende suficiența și efemeritatea timpului și limitele firii omenești, atunci educația transmisă este una solidă și temeinică.

Vorbind despre educația religioasă a tineretului creștin ortodox, trebuie să avem în vedere faptul că biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școală și, invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și însușești rolul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul.

De la începuturile creștinismului, preoții și călugării erau oameni de cultură, citeau, tipăreau cărți, alcătuiau scrisori. De aceea, și primele școli au fost în incinta lăcașurilor de cult sau pe lângă acestea, ca învățători funcționând preoții sau chiar dascălii. Să ne amintim că însuși marele nostru povestitor Ion Creangă relatează că preotul Ion Humuleșteanu sau bădița Vasile, dascălii bisericii din Humulești, i-au fost primii învățători. Copiii învățau după cărțile bisericești, acestea fiind primele abecedare.

Pe pământ românesc, primele şcoli au fost cele din „tinda bisericilor” şi din mănăstiri, iar Biserica a slujit învăţătura şi limba neamului cu conştiinţa că misiunea aceasta îi aparţine. Lângă biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului s-a întemeiat cea mai veche şcoală românească din ţara noastră (1495).

De asemenea, în împlinirea și dezvoltarea unei educații religioase temeinice a tinerilor un rol important îl are

familia – părinții cu precădere – pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îi numește „educatorii firești”. Dacă părinții nu pun preț pe virtute, cum vor pune preț copii lor? Personalitatea copilului este modelată inițial de părinți, iar dacă aceștia nu pun început bun în lucrarea lor, mai târziu, dascălii în școală vor putea schimba prea puțin sau deloc răul făcut.

Astfel, familia este un cuib de educație. De aceea, primordiale în educația copiilor de către părinți sunt dialogul și timpul acordat de către părinți copiilor.  Hector Abad Faciolince nota – în lucrarea sa biografică, Suntem uitarea ce vom fi – convingerea tatălui său privitoare la modul în care părinții trebuie să-și educe copiii: „Dacă vrei ca fiul tău să fie bun, fă-l fericit, dacă vrei să fie mai bun, fă-l și mai fericit. Ne facem copiii fericiți ca să fie buni și pentru ca apoi bunătatea să le sporească fericirea. E posibil ca părinții să nu își facă pe deplin fericiți copiii. Ceea ce este însă adevărat și sigur este că îi pot face foarte nefericiți”. Și aceasta deoarece, pe măsură ce cresc, copiii pot uita ceea ce le-ai spus, dar nu vor uita felul în care i-ai făcut să se simtă.

Copilăria este vârsta de aur, vârsta ideală a omului, tinerețea, în schimb, este vârsta complexă și vârsta prin excelență a definirii personalității. Tinerețea înseamnă, practic, ieșirea din copilărie și pubertate și îndreptarea spre maturitate, fiind expresia vigorii fizice și a aspirațiilor spre viitor. Vârsta aceasta este însă și cea mai pândită de diferite primejdii, cu atât mai mult astăzi, când avem un tineret debusolat, fără idealuri, fără dorință de cultură, fără dorință de muncă. Există tineri care practic nu știu ce vor, fără niciun fel de ideal, a căror viață intelectuală se reduce la televizor și calculator și a căror viață socială se definește doar prin distracții nocturne. Un tineret fără ideal înseamnă un neam fără ideal și un neam fără ideal este un neam fără viitor.

Parafrazându-l pe părintele Constantin Necula: „Tunurile din Navarone au inventat ghiulele noi peste liniștea sufletelor noastre”. Ne amintim că, la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015, controversele aprinse despre ora de religie au pus stăpânire pe spațiul public pentru o perioadă neașteptat de lungă. Pentru prima dată în istoria noastră post-decembristă s-au confruntat direct și incisiv forțele anti-clericale, seculariste și forțele creștine, bisericești. Miza imediată a acestei dispute a fost ora de religie. Ceea ce a deranjat a fost, de fapt, prezența religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spațiul public, dat fiind că școala nu este altceva decât o oglindă a societății. Dorind eliminarea orei de religie, ni se propune o libertate fără limite, fără repere morale, fără respect față de familie, de dascăli, de valorile fundamentale.

Privitor la predarea orei de religie în școală, un teolog contemporan făcea următoarea afirmație – corelată cu adoptarea legii care viza legalizarea avorturilor: „Poate că ne-am obișnuit sau nu ne dăm seama, dar faptul că Evanghelia ne sperie mai mult decât sângele pruncilor nenăscuți este un semn de alienare” (Savatie Baștovoi, Ortodoxia pentru postmoderniști).

Dacă nu avem nevoie de Hristos în şcolile noastre, dacă nu avem nevoie de adevărata credinţă în educaţia tinerilor noştri, dacă nu avem nevoie de învăţătura care ne arată cum să alegem între bine şi rău, oare de ce avem nevoie?

Cu toate acestea, atunci când necazurile apar în viaţa noastră, ne întrebăm cum poate Dumnezeu să lase să se întâmple toate acestea. Grăitor răspuns a oferit în acest sens Anne Graham, fiica marelui predicator american, Billy Graham, care, întrebată fiind, referitor la atacurile din 11 septembrie 2001, „Cum a putut Dumnezeu lăsa să se întâmple aşa ceva?”, răspunde: „Cred că Dumnezeu este adânc întristat de aceasta, la fel ca şi noi, dar noi de ani de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre …”.