Şi-am fugit mâncând pământul! Am lăsat capitala altora, să se bucure ei de ea. Pentru noi, New Delhi a fost cel mai puţin plăcut oraş din India. Aşa că ne-am luat bananele, două bilete de tren şi am plecat spre Agra.
Îmi dau seama că vă închipuiţi acum că am călătorit pe tren sau pe lângă el, aşa cum vedem în pozele de pe Internet. Pozele acelea sunt încă reale. Noi am decis însă că nu putem risca să nu ne reziste coafura şi, cum bărbaţii indieni au un simţ tactil foarte bine dezvoltat (în sensul cât se poate de propriu, le place să atingă femeile), nici să nu ne şifonăm prea tare, chiar acum, în prag de Taj Mahal. Am ales biletele la clasa I.
La destinaţie, încă de pe peron, dintre zgomotele produse de trenuri şi forfota gării unei destinaţii turistice binecunoscute, răzbăteau în forţă glasurile parcă a sute de păsări, puse pe ceartă pentru drepturi teritoriale. Afară, însă, o singură specie: şoferii de taxi, care îşi aşteptau clienţii, nerăbdători să îi plimbe de toţi banii. Nici noi nu am scăpat asaltului. Ne-am urcat în maşina foarte curată a unui indian musulman şi am pornit spre Taj Mahal. Ne-a prezentat oferta turistică şi preţurile de nerefuzat. În încercarea de a ne convinge de calitatea serviciilor sale, ne-a dat să citim mărturiile clienţilor săi, scrise de mână în „oracolele” pe care le ţinea în torpedou. Am aflat şi că are un prieten bun, român, pe nume Silviu. Un tip foarte mişto, care lucra prin zonă. Din păcate, nu mergea reţeaua când a încercat să îl sune. Ne-am lăsat păcăliţi până unde am avut nevoie să ne ducă şi l-am salutat respectuos. Ne-a avertizat şi el, însă, că nu e bine să mergem singuri, că cine ştie ce ni se poate întâmpla. „O să vă fure rucsacurile!”, ne-a strigat, într-o ultimă încercare de a ne întoarce din drum.
Am pornit pe drumul spre mausoleu, printre oferte de taxi-cămilă, taxi-un bou putere şi ricşe-un indian la purtător. Maimuţe traversând de colo-colo, aparent nepăsătoare la grupurile de turişti, cu ochii însă după pungi cu bunătăţi. Pentru că nu ai voie să intri în curtea propriu-zisă a mausoleului cu rucsacurile, le-am abandonat într-un vestiar cu rafturi şi pază improvizate. Ne-am aşezat apoi la o coadă ce părea fără sfârşit, pentru a intra să vedem minunea.
Mausoleul face parte din patrimoniul UNESCO şi este considerat drept una dintre noile minuni ale lumii şi printre puţinele clădiri din lume construite într-o simetrie aproape perfectă. Povestea construcţiei Taj Mahal spune că împăratul mogul Shah Jahan, răvăşit de durerea provocată de moartea soţiei, Mumtaz Mahal, a ordonat ridicarea monumentului, ca semn al dragostei pe care i-o purta. În acest scop, a fost adusă marmură de cea mai bună calitate şi în jur de 30 de tipuri de pietre preţioase şi semipreţioase pentru ornamente, de pe teritoriul Indiei şi din restul Asiei. Construirea întregului complex a durat 22 de ani. Acesta înglobează mormântul propriu zis şi atracţia principală în centru, iar în laterale, alte două clădiri, una ce serveşte drept moschee, cealaltă, construită pentru simetrie – spre satisfacerea obsesiei împăratului pentru detalii.
Prinţesa persană şi, pe atunci, viitorul împărat mogul, s-au cunoscut la vârsta de 14 ani. A fost dragoste la prima vedere, însă, până la căsătoria propriu-zisă cu Mumtaz, bărbatul şi-a ocupat timpul cu alte două neveste. Legătura dintre cei doi soţi era foarte puternică, se spune că erau nedespărţiţi, Mumtaz Mahal fiind foarte activă în viaţa administrativă a statului şi însoţindu-şi împăratul în campaniile militare. Istoria spune că Mumtaz Mahal a murit din cauza unei hemoragii puternice, provocată la naşterea celui de-al 14-lea copil al cuplului. Potrivit legendei, împăratul ar fi albit în două zile de durere şi ar fi instituit doliu naţional.
O altă poveste zice că, în momentele în care soţia era în durerile facerii, împăratul avea, şi el, o altă durere: sora soţiei, cu care se spune că s-ar fi căsătorit mai apoi. Ar fi fost răvăşit nu atât din cauza tristeţii, cât a vinei.
20.000 de oameni au pus umărul la construcţia mausoleului. Unii dintre ei au fost invitaţi „să înoate cu peştii”, drept asigurare că nu se va mai construi o altă clădire asemănătoare.
Dorinţa împăratului ar fi fost să aibă, şi el, un mormânt la fel de măreţ ca al soţiei, din marmură neagră, pe celălalt mal al râului ce trece pe lângă faimosul complex. Moştenitorul său la tron nu i-a respectat dorinţa şi a depus mormântul lângă cel al prea iubitei sale soţii.
Se pare că, în funcţie de cum bate lumina pe clădire, aceasta îşi schimbă culoarea, precum o femeie starea de spirit: dimineaţa e roz, pe tot parcursul zilei e albă, iar la asfinţit capătă o nuanţă aurie.
Nu ştim cu certitudine dacă poveştile spuse de gura lumii sunt adevărate. Pot spune însă că, în momentul în care am ajuns în poarta principală, am rămas nemişcată şi cu un zâmbet tâmp pe faţă pentru câteva minute. Un lucru e sigur: împăratul şi-a ţinut promisiunea făcută soţiei, aceea de a-i ridica un mausoleu fără seamăn.
Nici un comentariu