Printre primele lucruri pe care le-am auzit în grupul meu de apropiaţi atunci când i-am anunţat că vreau să urmez o facultate de Jurnalism a fost acela că „presa este o junglă în care nu răzbaţi decât dacă faci compromisuri”. Le-am spus că-n orice junglă reuseşti, până la urmă, să-ţi croieşti un drum al tău, dacă eşti motivat să răzbaţi.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Atunci au început să curgă şi alte argumente. Că o să muncesc doar pe contract de drepturi de autor, cu un salariu din care abia voi reuşi să-mi plătesc o chirie şi că nici măcar nu o să beneficiez de o asigurare de sănătate. Că n-am să lucrez cu program fix şi c-o să-mi îngrop tinereţea în faţa monitorului din redacţie, scriind articole în regim de breaking news chiar şi atunci când colegi din alte departamente vor fi plecat deja acasă. Că n-o să redactez materialele aşa cum trebuie şi cum mi-ar plăcea, fiindcă etica şi profesionalismul sunt doar vorbe goale atunci când vine vorba de lumea media şi că, cel mai probabil, o să ajung sclavul pe plantaţie al unui patron de ziar/radio/tv aservit exclusiv intereselor politice.

Opinia generală era şi este aceea că independenţa, în cazul presei, nu (mai) există. Cumva, cele două extreme ale jurnalismului contemporan – jurnalismul partizan, propagandistic şi jurnalismul tabloidizat, care  transformă banalităţile în evenimente ieşite din comun – au alterat semnificativ perspectiva asupra a ceea ce înseamnă să fii, astăzi, ziarist. Am vrut să le demonstrez că se poate, totuşi, şi altfel. Am vrut, în primul rând, să-mi demonstrez mie că e altfel. Aşa că, în cei trei ani ai studenţiei mele, m-am iniţiat „într-ale jurnalismului” în timpul stagiilor de practică, iar acum, la absolvirea facultăţii, mă pregătesc să pătrund în „jungla” lumii media, să-i devin, voluntar, habitant. Pentru că jurnalismul autentic, asumat înseamnă mult mai mult decât percepţia generală negativă care s-a răsfrânt în ultimii ani asupra acestui domeniu.

Jurnalismul nu înseamnă să vrei să devii Mircea Badea sau Capatos, nu e doar despre notorietate şi despre mega audienţe. Renumele, atunci când acesta se datorează unei munci de calitate şi nu „vedetismului” de senzaţie, se construieşte greu. Trebuie să dai dovadă de profunzime în abordarea subiectelor, de gândire critică, de imparţialitate în prezentarea tuturor punctelor de vedere, de responsabilitate în relatarea faptelor. Toate acestea, demonstrate consecvent, s-ar putea să dea, peste nişte ani, o anumită rezonanţă semnăturii tale de ziarist.

Jurnalismul nu e despre bani şi despre cât îţi intră în buzunar dacă scrii un material în favoarea lui X sau lui Y.  Să fii jurnalist e despre plăcerea de a investiga, de a sta de vorbă cu oamenii din jurul tău. Despre a fi atent la evenimentele de zi cu zi şi a decodifica semnificaţia lor, despre capacitatea de a contextualiza şi despre plăcerea de a scrie, de a oferi informaţii utile celorlalţi.

Jurnalismul e despre a renunţa la tine însuţi în favoarea subiectelor tale, care sunt importante pentru ceilalţi. Despre a-ţi pune apelul de la părinţi sau de la prieteni on hold pentru că iei un interviu sau transmiţi o ştire de ultimă oră. „Mori de foame cu idealismul, cu vizionarismul ăsta”, mi-ar putea replica mulţi. Le pot răspunde că, într-o lume suprasaturată de informaţii facile, oamenii s-au săturat să audă doar despre escapada la Paris a nu ştiu cărei starlete sau despre divorţul unui fotbalist oarecare şi că, dacă ştii cum şi dacă ţi se permite să le oferi informaţii de real  impact asupra vieţii lor individuale sau sociale, n-o să ajungi să faci foamea.

Sintagma „walk the extra mile” se potriveşte ca o mănuşă acestui domeniu, căci dacă te mulţumeşti să dai ştirile pe care toată lumea le redă, să „rescrii” după metoda copy – paste un comunicat al unei instituţii şi să-l urci pe site cu pretenţia că ai scris un material jurnalistic, ei bine, vei supravieţui, dar nu vei face niciodată performanţă, nici nu vei avea nicicând satisfacţia pe care-o ai atunci când eşti primul care dă o ştire, fiind  ulterior preluat de toate celelalte instituţii media.

Jurnalismul nu se rezumă la ceea ce faci doar în redacţie, este un stil de viaţă. Nu-ţi poţi închide, la 17.00 fix, calculatorul, cu ideea de a pleca acasă, acolo unde te rupi de toate responsabilităţile profesionale până a doua zi la ora 8. Asta fac birocraţii, unii dintre funcţionari, nu jurnaliştii, căci aceştia din urmă, chiar şi după ce-şi termină de îndeplinit sarcinile din redacţie, continuă să rămână  ziarişti oriunde s-ar duce şi orice ar face „după program”.

Jurnalismul nu-i neapărat o junglă sau, dacă vrem neapărat să păstrăm această metaforă, el e o junglă prin prisma complexităţii sale şi-a faptului că presiunea timpului te obligă să acţionezi, să transformi acest păienjeniş de informaţii într-un spaţiu familiar, accesibil pentru cititorul tău. Presa se face din vocaţie şi nu din considerente financiare. O faci pentru că-ţi place: să scrii, să informezi oamenii, să explici, să analizezi, să investighezi. O faci pentru că nu te poţi vedea făcând altceva.

(Citit de 298 ori, 1 afisari astazi)