De ceva vreme mi se coace în minte un text despre şcoala românească. Şi se tot adună informaţii, indignări, sufocări de nervi, subiectivisme, neputinţe…

Promotii tablouri pecanvas.ro

Surse? Nenumărate: fiică-mea cu traseul ei şcolar şi poveştile ei puţin romanţate, dar în cea mai mare parte adevărate, studenţii mei cu amintirile lor proaspete din preuniversitar, elevi pe care îi aud şi văd manifestându-se în diverse circumstanţe, cadre didactice idem, politicieni şi tehnocraţi preocupaţi dintr-un motiv sau altul de învăţământ ori personaje notabile, consacrate online – Anna Andronache dintr-a şaptea, de la Târgovişte, profesoara Oana Moraru, profesorul Mihai Maci şi alţii – pronunţându-se asupra diverselor probleme ale sistemului.

Tabloul general este deplorabil: profesori dezinteresaţi de adevăratele, justele obiective ale meseriei lor, elevi frustraţi din tot felul de motive, părinţi loviţi grav şi fără să-şi dea seama de o ipocrizie cronică, politicieni concentraţi pe scopuri electorale, pe care îi doare la bască de viitorul României – sintagmă ce rezumă importanţa sistemului educaţional, nu e doar o exprimare sforăitoare.

Da, există şi poveşti de succes, există profesori dedicaţi, există copii care ajung să aibă succese incredibile în ţară sau în străinătate, dar sunt excepţii norocoase. Sunt o picătură sau, hai, un pahar, hai, o găleată, hai, o cisternă de apă limpede într-un ocean de zoaie. Şi depind de şansă sau de concentrarea totală a părinţilor pe traseul educativ al copilului, asta însemnând desconsiderarea propriilor vieţi, ceea ce nu oricine îşi permite sau îşi doreşte să facă.

Mă îngrozeşte literalmente uriaşul potenţial ce se pierde pe traseu, între profesorii care vin la oră la şi douăzeci şi pleacă la fără un sfert, pun copiii să conspecteze lecţiile din manuale sau să copieze câte două table şi îşi văd de treburile sau distracţiile lor personale, directorii preocupaţi de prestigiul şcolii, nu de performanţa ei, dispuşi oricând să ascundă gunoiul sub preş sau să înfiinţeze câte o clasă sacrificată, cuprinzând toate „elementele negative”, programele schimbătoare şi supraîncărcate, tehnicile de predare neschimbate din vremea comunismului, referatele copy-paste, laboratoarele rezervate doar pentru inspecţii, hârţogăraia în care totul arată minunat, mecanismul bine uns al meditaţiilor ce asigură medii bune, nu şi cunoştinţe pe măsură, festivismele penibile, discursurile inutile concepute doar pentru presă, nu pentru elevi, iar acum, bomboana de pe colivă, întoarcerea la propaganda politică şi la cultul personalităţii în şcoli, sub un pretext cu totul fals.

În filmările ce înfăţişează momentul electoral al primăriţei Firea în luptă cu balena albastră ce îi ameninţă pe copilaşii noştri, am remarcat privirile deconcertate ale elevilor. WTF! – se citea limpede în ochii lor. Ceea ce pe noi ne indignează pentru că ne aduce aminte de propriile experienţe cu „sus plăcuţa – jos plăcuţa” la spectacolele grandioase ale Cântării României, sau la defilările de 23 August, sau la vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu la inaugurarea Canalului Dunăre – Marea Neagră pe ei îi miră pentru că nu înţeleg ce naiba se întâmplă.

De ce a fost scos covorul afară pentru a le întâmpina pe femeile alea două blonde? De ce erau profesorii atât de tensionaţi şi dornici să le fie pe plac? De ce ne-au îmbrăcat pe toţi la fel? Care balenă albastră? Ce-a fost cu poezia aia sentimentaloidă? Dar cu discursul ăla moralizator? Şi ce legătură are Cerebel cu toate astea? Şi ce-ar trebui să facem noi acum, are we supposed to party? Dafuq, man?!!!

Dar noi ştim ce petrecere urmează şi nu e prea clar ce am putea să facem ca să o împiedicăm. Se întâmplă din nou. Orice reformă tehnocrată pare sortită eşecului, iar laptele şi mierea promise de PSD încep să curgă din toate părţile, în diferite forme, îndestulându-ne până la sufocare.

(Citit de 380 ori, 1 afisari astazi)