ÎNDEMN SPRE SMERENIE

Duminica în care la Sfânta Liturghie se citește pilda Vameșului și Fariseului marchează începutul perioadei Triodului, perioadă care marchează refacerea drumului spre pocăința sinceră, spre smerenia adevărată, fiind în fapt o școală a refacerii noastre spirituale, pentru că prin pocăință, prin spovedanie, prin fapte bune realizăm întoarcerea noastră de la cele rele la cele bune, de la păcat la Dumnezeu. Perioada aceasta ne arată că este „vremea plângerii dinainte de plângere” pentru că după o perioadă pregătitoare în care în ne sunt înfățișate în patru duminici succesive chipuri de pocăință (pocăința vameșului, pocăința fiului risipitor, Înfricoșata Judecată în care ni se reamintește că toate faptele noastre din această viață vor fi judecate,  izgonirea lui Adam din rai pentru că nu a postit, încălcând porunca divină), urmează perioada postului Paștelui care este întregită de Săptămâna Patimilor.

Pilda vameșului și a fariseului prezintă contrastul dintre două forme de rugăciune: rugăciunea fariseului, care se vrea o rugăciune de mulţumire, şi rugăciunea vameşului, care este o rugăciune de pocăinţă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Amândoi se rugau, dar spuneau lui Dumnezeu în rugăciune ceea ce credeau că trebuie să spună. Pentru fariseu, rugăciunea reprezenta o împlinire a Legii, iar pentru vameș, rugăciunea reprezenta o împlinire a unei necesități lăuntrice.

Fariseul acesta este ales ca paradigmă pentru a fi un avertisment pentru orice creștin, chiar pentru creștinii râvnitori, porniți pe calea binelui. Ambrozie al Milanului spune că „diavolul tocmai de aceștia se îngrijește, de cei care intenționează să facă pe toate bune, pentru a-i face să cadă”. Și dacă nu-i poate determina să cadă prin păcate trupești, îi atrage spre păcate sufletești, cum ar fi slava deșartă, care este probabil cea mai tăinuită patimă și pe care o întâlnim frecvent în societatea contemporană.

De partea cealaltă, vameșul era un om păcătos, dar smerit, iar mesajul acestei pilde tocmai acesta este: să ne rugăm să primim virtutea smereniei. Hristos este exemplul smereniei desăvârșite, din clipa în care a ales să fie și Om: „S-a smerit pe Sine chip de rob luând…”; S-a smerit spălând picioarele ucenicilor, dar și îndemnând cu acest prilej ca și noi oamenii să procedăm în același fel, atât în relația cu Dumnezeu, dar și cu oamenii: „Și dacă Eu v-am spălat picioarele voastre și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora”. Omul smerit judecă cel mai corect, pentru că vede limitele şi neputinţele firii umane căzute şi vede nevoia de ajutor şi vindecare; vede nevoia de comunicare şi de comuniune şi astfel simte bucuria ridicării din viaţa păcatului. Smerenia este virtutea specifică a tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos.

Ne întrebăm ce este smerenia? Sfântul Ioan Scărarul spune sugestiv că „smerenia este un dar fără de nume pe care îl știe numai cel care îl are”; altfel spus, nu ai smerenie, nu știi ce este smerenia; ai smerenie, știi ce este smerenia. Smerenia nu ne-o dăm noi, ci o primim de la Dumnezeu, este un dar al Lui pe care trebuie să-l cerem. Așa cum lumina cu întunericul nu pot fi niciodată împreună, pentru că ori este lumină, ori este întuneric, tot așa nu pot fi împreună smerenia cu mândria; ori ești smerit, ori ești mândru și orgolios; nu poți fi și smerit și mândru.

Smerenie are omul care nu se ceartă, care iartă, care iubește, care trece cu vederea, care nu vrea să fie luat în seamă mai mult decât ceilalți, care este discret. Prin urmare, printre condițiile smereniei se află și iertarea și iubirea față de cei care ne pricinuiesc răul.

În încheiere vă voi povesti cazul lui Phaly Noun, o femeie din Cambodgia, care în timpul stăpânirii khmerilor roșii (numele dat adepților Partidului Comunist care a condus Cambodgia între 1975-1979) a fost ridicată de acasă împreună cu soțul și cei trei copii (o fiică de 12 ani, un fiu de 3 ani și un prunc abia născut). Soțul a fost trimis într-un loc despre care n-a știut mult timp, iar când s-au reîntâlnit a aflat că fusese bătut cu sălbăticie peste cap și gât, ceea ce a avut ca urmare o deficiență mintală serioasă. Dar asta nu e tot… Phaly a fost luată de soldați, împreună cu copiii, și obligată să muncească la țară. Pe drum, nişte soldați i-au omorât fiica, iar ei i-au legat mâinile la spate și i-au înfășurat picioarele cu o frânghie. Au silit-o să stea în genunchi, au legat-o cu o tijă de bambus și au silit-o să se aplece peste o baltă de noroi, așa încât trebuia să-și încordeze picioarele pentru a nu se dezechilibra. Scopul era ca, atunci când avea să fie sleită de puteri, să cadă în față, în noroi, și, neputând să se miște, să se înece acolo. Băiatul ei de trei ani plângea alături. Bebelușul era legat de spatele ei, ca să se înece în noroi când cădea ea: ar fi fost ucigașa propriului prunc.

A reușit să scape și, împreună cu cei doi copii, a fugit în jungla din nord-estul Cambodgiei. A stat mai bine de trei ani în junglă, nedormind niciodată în același loc și mâncând frunze și rădăcini. Din pricina malnutriției, a început să-și piardă puterile, laptele i-a secat, iar pruncul pe care nu-l putea hrăni i-a murit în brațe…Ea și copilul celălalt au izbutit să rămână în viață și să treacă prin perioada războiului civil. Phaly Noun a înființat apoi un centru pentru femeile care au avut de suferit din cauza acestui război, iar când a fost întrebată cum a reușit ea și cum reușește să le determine pe aceste femei să meargă mai departe a răspuns: „Primul lucru le învăț să ierte, apoi le învăț să iubească și apoi să muncească…” (A. Solomon, „Demonul amiezii”).