1. Bine cunoscută de către lingviștii români și citată frecvent în studiile de lingvistică aplicată, mai cu seamă în cele de dialectologie și de istorie a limbii române, lucrarea germanului Gustav Weigand, Die Aromunen. Etnographisch-philologisch-historische Untersuchungen über das Wolk der sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. Land und Leute, Mit einem Titeldilde, 8 Tefels und einen Karte, Leipzig, Johann Ambrosius Barth (Arthur Meiner), 1895[1], a fost tradusă de curând în limba română cu titlul Armânii Cercetări etnografice, filologice – istorice asupra așa numiților macedo-romani sau țințari de Gustav Weigand. Volumul I Țară și oameni. Cu o ilustrație de titlu, 8 fotografii și o hartă, (București, Editura Tracus Arte, 2014). Este pentru prima dată când lucrarea lui Weigand vede lumina tiparului în română. Fiind vorba deocamdată de volumul I, avem convingerea că traducătorul și îngrijitorul ediției vor da versiune românească și celui de-al II-lea volum.

Publicul mai larg s-ar putea întreba de ce s-a întâmplat asta atât de târziu, după aproape 120 de ani de la apariția eiaromanii în limba germană. Dar mai interesant decât acest aspect ni se pare faptul că specialiștii români în domeniu n-au reclamat absența versiunii românești a acestei lucrări a lui Weigand. După părerea noastră, cauzele acestei fapt pot fi următoarele:

Promotii tablouri pecanvas.ro

Pe de o parte, pentru lingviști, acest volum I al lucrării Die Aromunen a lui Weigand este mai puțin relevant decât volumul al II-lea (apărut înaintea celui dintâi, în 1894!), care cuprinde textele dialectale culese de autor de la aromânii cunoscuți și anchetați de el în călătoriile sale prin Balcani. Pe de altă parte, în ceea ce privește informațiile istorice și etnografice despre aromâni, opinia publică din Statul Român modern (de după Unirea din 1859) n-a trebuit să-l aștepte pe Gustav Weigand pentru a afla de existența acestei ramuri din Balcani a românilor de la Carpați și Dunăre. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românilor din Principate le-au fost oferite tot mai multe date despre frații lor balcanici, aromânii.

Istoricul Stoica Lascu, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, arată, într-un studiu din 2003, că mai întâi revoluționarii pașoptiști (Chr. Tell, I. H. Rădulescu, D. Brătianu, C. Negri, Ion Ionescu de la Brad, I. Ghica) au fost cei „care au venit în contact nemijlocit cu urmașii romanității balcanice, la ei acasă, în așezările din Turcia europeană” (Lascu 2003: 257). Mărturii nemijlocite, și de ordin etnografic, și de ordin lingvistic, datând din 1852, se regăsesc în însemnările lui Ion Ionescu de la Brad, care i-a întâlnit pe „păstorii români, ce vin din munții Ipirului și ai Macedoniei de-și iernează numeroasele lor turme în frumoasele și întinsele câmpii ale Tessaliei”, a vorbit cu ei și a aflat că sunt români („Him rumâni”), adică vlahi, creștini.

Mai multe informații despre frații balcanici ai românilor a publicat, în 1863, Dimitrie Bolintineanu, în volumul său Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau santa Agora. Chiar dacă datele oferite de acest autor sunt mai mult livrești, după cum a arătat mai târziu Th. Capidan (1932: 41; vezi și Lascu, op. cit.: 260), ele au avut un rol important în „conștientizarea românilor privind existența, istoria și civilizația urmașilor romanității balcanice” (Ibidem: 262). Despre românii macedoneni scriu și publică apoi, în urma unor călătorii la fața locului, Radu C. Pătârlăgeanu (Călătorii în Macedonia, Thesalia și Muntele Athos de… , Ploiești, 1884), Alexandru Pencovici (Despre românii din Macedonia și Muntele Athos. Impresiuni de călătorie de…, București, 1885) (Ibidem: 269-270).

În anul 1895, când Weigand publica la Leipzig primul volum din Die Aromunen…, la București apărea opul lui Ioan Nenițescu, Dela Românii din Turcia Europeană. Studiu etnic și statistic asupra armânilor. Impunătoare prin dimensiuni (643 p., cu numeroase fotografii ), dar și prin conținut, chiar dacă  multe din datele istorice, geografice, etnografice sau privitoare la școlile românești oferite de autor nu vin din propriile constatări de pe teren, din discuțiile directe cu armânii, ci din surse de birou sau din relatările altora, lucrarea lui Ioan Nenițescu a produs o impresie puternică în societatea românească a timpului.

În primele decenii ale  secolului al XX-lea, alți călători români, unii dintre ei de origine aromână, de acum înainte din ce în ce mai mai avizați, culeg date tot mai precise, de ordin istoric, social, lingvistic, etnografic, folcloric și statistic sau privitoare la școlile românești despre aromânii din Balcani, cunoscuți, fotografiați și intervievați în localitățile de baștină și în viața lor cea de toate zilele. Amintim în acest sens pe Al. Rubin, Pericle Papahagi (pentru informațiile despre meglenoromâni), Constantin N. Burileanu (pentru datele despre aromânii din Albania), I. Manu, C. Istrati , Mihail-Virgiliu Cordescu ș.a.[2]

„Mariana Bara își previne cititorii că opera pe care o comentează în studiul său critic trebuie privită drept o operă de tinerețe a autorului, și nu una de căpătâi, care se adresează, în primul rând, publicului german, iar nu celui din România! Așa stând lucrurile, orice reproș că Die Aromunen nu a fost tradus până acum nu-și are rostul.”
Așadar, la data apariției la Leipzig a volumelor II și I ale lucrării Die Aromunen a lui Gustav Weigand (1894 și respectiv, 1895), opinia publică din România avea destule cunoștințe despre starea generală a aromânilor din Peninsula Balcanică, iar după această dată, informațiile despre ei devin tot mai numeroase, mai sistematice și mai exacte. Ele culminează, în perioada interbelică și în cea postbelică, cu studiile reputaților lingviști de origine aromână Th. Capidan, Tache Papahagi, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Nicolae Saramandu, Gheorghe Caragiani ș.a., ale căror lucrări satisfac și azi exigențele  cercetătorilor în domeniu și sunt consultate și citate ca atare. Aceasta este cauza reală pentru care lucrarea lui  Weigand nu a fost tradusă în limba română până în prezent, și nu alta, cum lasă să se înțeleagă editoarea Mariana Bara atunci când scrie, în postfața „O călătorie la armâni”,  numită de ea „studiu critic”, următoarele: „Deși Weigand este un autor de referință, citat în lucrările de specialitate, opera sa  nu a fost tradusă în limba română” (Weigand 2014: 390).

Pe de altă parte, editoarea însăși precizează că, la data călătoriilor descrise în  Die Aromunen, I, Weigand „era la începutul carierei științifice (avea 29 de ani când pornește în această călătorie, și numai 26 când desfășura cercetarea de teren la armânii din Olimp)”, și că ”descrie cu minuțiozitate dialectele armânei în volumul de literatură populară, dar adoptă un sistem de transcriere (fidel fonetic), destul de dificil și neutilizat de alți autori (s.n. NB). De aceea, volumul de față trebuie citit ca o carte de călătorie, cum se și prezenta ea la 1895 pentru publicul de limbă germană, care intră în paradigma relatărilor de călătorie, mai ales pentru Balcani, zonă necunoscută, suficient de exotică și de colorată pentru a atrage atenția” (Ibidem: 390-391).

Cu alte cuvinte, Mariana Bara își previne cititorii că opera pe care o comentează în studiul său critic trebuie privită drept o operă de tinerețe a armanii-gustaw-weigandautorului și nu una de căpătâi, care se adresează, în primul rând, publicului german, iar nu celui din România! Așa stând lucrurile, orice reproș că Die Aromunen nu a fost tradus până acum  nu-și are rostul.

 

  1. Pe pagina de titlu a volumului tradus (p. 3), după elementele de titlu și subtitlu din original, mai exact, după cuvintele Volumul I. Țară și oameni, Relatarea autorului despre călătoriile sale în sud-vestul Peninsulei Balcanice, însoțită de trei anexe științifice, o ilustrație de titlu, opt tabele, opt fotogravuri și o hartă etnografică, apar următoarele precizări ale editorilor români.: „Traducere din limba germană și note de Christian Bandu. Ediție îngrijită de Mariana Bara (revizia traducerii în limba română, studiu critic, note, bibliografie)”. Nu se precizează însă care sunt notele care aparțin traducătorului și care sunt cele ale îngrijitorului ediției. Nu avem decât să deducem că notele finale de la „Cuvânt înainte”, de la capitole și de la anexe (p. 335-346) au ca autor pe Christian Bandu. Nu ne dăm seama care ar putea fi notele Marianei Bara, dar  suntem siguri că, pe lângă „studiul critic” de la sfârșitul volumului, intitulat O călătorie la armâni (p. 347-391), un fel de postfață a cărții, „Lista cronologică selectivă a lucrărilor publicate de Gustav Weigand”  (p. 396) și „Notă asupra ediției”(p. 397) sunt ale sale. Aceste aspecte trebuie lămurite pentru a delimita responsabilitățile ce revin fiecăruia dintre cei doi pentru afirmațiile făcute în aparatul tehnic al ediției.

 

  1. Ceea ce surprinde pe dialectologul român încă de pe copertă și apoi, de pe cele două pagini de titlu, și în continuare, în text, este echivalarea de către traducător a titlului Die Aromunen, lansat de Weigand în această carte, ca Armânii, și nu ca Aromânii, cum  a fost interpretat, acceptat și întrebuințat în studiile lor de către specialiștii în domeniu, de 120 de ani de încoace. Explicația dată de traducător (Christian Bandu?) este de-a dreptul stupefiantă:

Denumirea germană Aromunen a fost echivalată greșit în limba română, prin aromâni […] Termenul este utilizat ca atare în lucrările de specialitate ale filologilor, istoricilor, etnografilor, etnomuzicologilor, scriitorilor, etc. din România, precum Pericle Papahagi, Theodor Capidan,

„Termenul AROMÂN s-a impus definitiv în lingvistica românească și a pătruns și în limbile de circulație internațională, precum engleza (Aromanians) și franceza (Aroumains). Trebuie să interpretăm această realitate prin ideea că și alcătuitorii de dicționare englezi și francezi sunt „neinformați” sau/și că i-a apucat și pe ei frenezia naționalistă românească?”
Tache Papahagi, Victor Papacostea, Valeriu Papahagi, Ioan Caranica, George Marcu, Matilda Caragiu Marioțeanu, Hristu Cândroveanu, etc., fiind și azi denumirea cea mai folosită în mass-media, viața publică ș. a. m. d. Dacă Weigand ar fi spus în germană „aromâni”, cuvântul ar fi fost atunci „Arumänen”, așa cum în limba germană „români” se traduce prin „Rumänen” și nu „Romunen”. Folosirea denumirii „aromâni” și nu „armâni” s-a  datorat în bună partealături de neinformare, tezelor ideologiei naționale românești în problematica armânească (s. n.!!!) (Mariana Bara, „Limba armânească”, Cartea universitară,  București, 2007, p. 13) ( Weigand, Die Aromunen, p. 335).

Mai întâi, traducătorul și apoi  îngrijitoarea ediției, Mariana Bara, citată de traducător în nota sa drept o autoritate în problematica respectivă, uită, în textul de mai sus, că denumirea de aromân a fost și este folosită de aproape toți cercetătorii români, fie lingviști, fie istorici, folcloriști sau etnomuzicologi, fie scriitori etc.,  precum  și de foarte mulți autori străini[3]. De aceea termenul respectiv s-a impus definitiv în lingvistica românească și a pătruns și în limbile de circulație internațională, precum engleza (Aromanians) și franceza (Aroumains, cf. Dictionnaire 2004, s.v. aroumain[4]). Trebuie să interpretăm această realitate prin ideea că și alcătuitorii de dicționare englezi și francezi sunt „neinformați” sau/și că i-a apucat și pe ei frenezia naționalistă românească?

În al doilea rând, Weigand nu spune nicăieri că termenul Aromunen, creat de el, înseamnă doar armâni. Dimpotrivă, el precizase încă din volumul al doilea, publicat cu un an înainte (1894), că germanul Aromunen este un termen general prin care el îi cuprinde pe toți cei care își spun Armâńi, Arămâńi, Arămeńi (sau fărșeroți). Iată cuvintele sale în original:

Im Aromunischen lautet der Name: Armấń im Centrum und Süden, Arămăń (Arumăń?) im Norden, Arăméń[5] bei einigen Faršeriotenstämmen; Aromunen ist die deutsche Form, die am besten der nördlichen einheimishchen, entspricht, ich werde die daher in Zukuft ausschließlich gebrauchen” („În aromână sunt folosite următoarele denumiri: armấn în centru și sud, arămăń (arumăń?) în nord, arăméń la unele comunități fărșerote. Aromunen este termenul german corespunzătorpentru comunitățile nordice, termen pe care îl voi folosi și eu de aici înainte” (cf. Weigand 1894: VIII; sublinierile ne aparțin, N. B.).

Este cât se poate de limpede că numele de armấn este numele doar al  unui grup de aromâni cunoscuți de el, mai precis, al celor din sud. Este deci o denumire regională, iar nu una integratoare, care să-i cuprindă pe toți aromânii (s.n. NB)!

Weigand reafirmă această realitate lingvistică întâlnită de el pe teren și în volumul I, despre care este vorba aici. Găsind necorespunzătoare denumirile de „macedo-vlahi”, „români din sud”, „vlahi pindeni”, „vlahi transdanubieni! ,„cuțovlahi”, „țințari”, Weigand propune etnonimul „Aromunen” „care redă în germană cuvântul arămâni” (s. n. NB) (Weigand 2014: VII), adică pe toți aromânii care au în grai fonetismul specific a protetic.

„Concluzia care se impune este că atât traducătorul, cât și îngrijitorul acestui volum I al celebrei (pentru noi, românii) lucrări Die Aromunen a lui Weigand au mistificat traducerea numelui aromânilor, în titlul de pe copertă, de pe paginile de gardă și de titlu, și apoi pretutindeni în text”
Se vede și aici destul de clar că nu este vorba de numele armâni, cum interpretează autorul notei 2, de la pagina 335 (Christian Bandu?), și Mariana Bara în considerațiile sale de la paginile 361-363 (Weigand 2014), ignorând total afirmațiile lui Weigand din volumul II, din 1894, ci de arămâni. Adică de aromâni, cum bine au interpretat toți specialiștii în domeniu de până acum. Dacă ar fi vrut să-i cuprindă pe toți aromânii sub numele de armấni, autorul ar fi întrebuințat ca atare termenul de Armấń, menționat în volumul din 1894 (vezi supra), cu precizarea că se referă la aromânii din sudul Peninsulei Balcanice, cunoscuți de el la fața locului!

Concluzia care se impune este că atât traducătorul, cât și îngrijitorul acestui volum I al celebrei (pentru noi, românii)  lucrări Die Aromunen a lui Weigand au mistificat traducerea  numelui aromânilor,  în titlul de pe copertă, de pe paginile de gardă și de titlu, și apoi pretutindeni în text unde autorul folosește termenul Aromunen și/sau derivatele și formele sale flexionare (aromunisch, aromunische, aromunschen, aromunischer, aromunisches), compromițând definitiv întreaga versiune românească a acestei opere (s.n. NB). Păcat de atâta muncă!

 

  1. O întrebare care se se poate pune și pe care ne-o punem este următoarea:

Cum a ajuns Gustav Weigand la denumirile de arămâńi (arumăń?), arămeńi  din volumul II (1894: VIII) și la aceea de arămânĭ din volumul I (1895: VII), în legătură cu care oferă explicații?

După cum arată sursele cunoscute, apelativul arămâń nu se aude pe nicăieri la aromâni: nici la pindeni și grămosteni, care își spun armâni, și nici la aromânii din Albania. Una dintre denumirile folosite de aceștia din urmă este rămăńi, formă înregistrată încă din 1797, în Abecedarul lui  Constantin Ucuta,  în derivatele rrămăneasca, rrămănești (Papahagi 1909: 67). Mai târziu, în 1895, în relatările sale, Ioan Nenițescu generalizează termenul armân pentru toți aromânii  pe care i-a vizitat sau despre care a auzit, dar despre aromânii fărșeroții notează,  citându-l pe Ioan Caragiani, că s-au numit totdeauna Rumâni sau Rumeni (Nenițescu 1895: 183). Constantin N. Burileanu (1906) înregistra pentru fărșeroți forma rrmăn, iar în titlul cărții sale numele este romăni. Forma rămăńi este confirmată apoi de toți specialiștii care au făcut cercetări de teren la aromânii din Albania. Îi cităm în acest sens mai întâi pe elevul lui Weigand, Th. Capidan, care i-a cunoscut direct pe fărșeroții din Albania (cf. Capidan 1931: 1-210, de la care a auzit că își spun rumăńi, romăńi sau rămăńi, termenul din urmă funcționând ca nume generic (Ibidem: 170); idem 1932: 3-4), pe Nicolae Saramandu (2003: 24; 2004: 86; 2007:  XXXI-XXXII), Petru Neiescu: 1997: 27 și urm.) etc.

Ipoteza noastră este că forma Arămân din volumul I al lucrării Die Aromunen a lui Weigand, este de fapt o reconstrucție a autorului, care însă nu se bazează pe nici o regulă fonetică. După cum se știe, a protetic a apărut în etnonimul rumấnu (< lat. romanus), datorită pronunțării forte a lui r inițial, pronunțare specifică în graiul multor români din sudul Dunării. În forma rezultată, arumânu, vocala neaccentuată u, de după r, s-a sincopat, probabil tocmai datorită pronunțării forte a lui r, rezultatul fiind armânu. La alți aromâni însă, situați mai la nordul Peninsulei Balcanice, după cum observa Th. Capidan (1932: 224-227), a protetic este mai rar și lipsește din apelativul etnic la aromânii din Albania, fărșeroți sau moscopoleni[6]. Forma arămâni nu este atestată de nimeni, în afară de Gustav Weigand. Aromânii, când nu se apelează după numele localităților de origine – avdiľáț (din Avdela), pirvuľáț (din Perivole), sârmâńáț (din Samarina), ničóț (din Nicea), etc.[7] -,  își spun armấń, fărșeróț, rămắń, rumăńi, romăńi, răméń. Menționând forma Arămân, Weigand a dorit, foarte probabil, să justifice o dată mai mult termenul Aromunen folosit de el în cele două volume în cauză, menit a-i cuprinde pe toți macedoromânii.

 

  1. E falsă ideea susținută de Mariana Bara că Gustav Weigand, creând termenul de Aromunen, a vrut să-i deosebească pe aromâni de români, în general. La p. 271, Weigand afirmă clar unitatea de origine, de etnie și de limbă a tuturor românilor, de la nordul și de la sudul Dunării:

Se poate discuta despre „romanici” numai din punct de vedere etnografic. Același lucru este adevărat și pentru neamul românesc din care armânii

„E falsă ideea susținută de Mariana Bara că Gustav Weigand, creând termenul de Aromunen, a vrut să-i deosebească pe aromâni de români, în general. Weigand afirmă clar unitatea de origine, de etnie și de limbă a tuturor românilor, de la nordul și de la sudul Dunării”
noștri sunt o ramură. Prin limbă cele patru neamuri românești: dacoromânii, aromânii, megleniții și istrienii sunt legate în modul cel mai strâns și limba nu dovedește nimic în plus, decât că neamurile care trăiesc astăzi separat,  trebuie să fi fost cândva unite în spațiu” (Weigand, Die Aromunen, I, 2014: 271) (s. n.NB).

Această afirmație poate fi considerată, după cum a observat profesorul Marin Petrișor, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, într-un articol nepublicat încă, preambulul teoriei privind limba română comună (protoromâna), din care s-au desprins dialectele limbii române, începând cu secolul al X-lea d. Ch., teorie îmbrățișată apoi de cei mai mulți lingviști români și străini. Să mai aducem aminte și aici observația ultimului mare romanist european care a fost Eugeniu Coșeriu, observație fondată pe cercetări extinse și profunde ale tuturor limbilor romanice, că „limba română ca limbă istorică este, precum se știe, mai unitară decât alte limbi romanice: mult mai unitară decât limba istorică italiană (în care dialectele primare prezintă diferențe uneori radicale), mai unitară decât franceza și cel puțin tot atât de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale ei (asturo-lionez, castilian, navaro-aragonez)” (Coșeriu 2005: 116).

Așadar, Mariana Bara ar trebui să lase deoparte speculațiile și interpretările sale mistificatoare, referitoare la așa-zisa „limbă armânească”, speculații și mistificări care țin mai degrabă de politică decât de știință. Dacă nu din rațiuni științifice, măcar din respect față de Gustav Weigand!

 

Bibliografie

Bardu 2004:           Nistor BARDU, Limba scrierilor aromânești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Cavalioti, Daniil, Ucuta), Constanța, Ovidius University Press.

Burileanu 1906:      Constantin N. BURILEANU, Dela Romănii din Albania, București.

Capidan 1932:        Th. CAPIDAN, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, București.

Capidan 1931:        Th. CAPIDAN, Fărșeroții, în Dacoromania, anul VI 1929-1930, p. 1-210.

Coșeriu 2005:         Eugeniu COȘERIU, Limba română – limbă romanică, București, Editura Academiei Române.

Dictionnaire 1994:      Dictionnaire Hachette enciclopédique illustré, Paris.

Lascu 2003:            Stoica LASCU, Periegheze ale românilor din țară la frații din Balcani (1852-1914), în vol. Istorie și diplomație în relațiile internaționale, Constanța, Ovidius University Press.

Neiescu 1997:        Petru NEIESCU, Mic atlas al dialectului aromân din Albania și din Fosta Republică Iugoslavă Macedonia, București, Editura Academiei Române.

Nenițescu 1895:     Ioan NENIȚESCU, Dela Românii din Turcia Europeană, București.

Papahagi 1909:       Per. PAPAHAGI, Scriitori aromâni în secolul al XVIII (Cavalioti, Ucuta, Daniil), București.

Saramandu 1984:   Nicolae SARAMANDU, Aromâna, în Tratat de dialectologie românească, Craiova, Scrisul românesc, p. 423-476.

Saramandu 2007:   Nicolae SARAMANDU, Aromâna vorbită în Dobrogea. Texte dialectale și glosar, București, Editura Academiei Române.

Saramandu 2004:   Nicolae SARAMANDU, Romanitatea orientală, București, Editura Academiei Române.

Weigand 2014:       Gustav WEIGAND, Armânii. Cercetări etnografice – filologice –  istorice asupra poporului așa-numiților macedo-romani sau țințari. Volumul I Țară și oameni, București.

Weigand 1894:       Gustav WEIGAND, Die Aromunen. Ethnographish – philologisch – historische Untersuchungen über das Volk sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. Zveiter Band, Leipzig.

Weigand 1895:       Gustav WEIGAND, Die Aromunen. Ethnographish – philologisch – historische Untersuchungen über das Volk sogenannten Makedo-Romanen oder Zinzaren. Zveiter Band, Leipzig, Erster Band.

 

[1] Am reprodus întocmai titlul și celelalte date cuprinse în  pagina de titlu,  scanată și redată ca atare în volumul tradus (p. 4). Volumul original are de fapt două pagini de titlu.

[2] Pentru mai multe detalii, cf. Lascu, op. cit.: 277 și urm.

[3] Vom aminti doar o parte dintre ei: Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, G. I. Brătianu, Dușan Popovici, Nicolae Șerban Tanașoca, Neagu Djuvara, Carlo Tagliavini, Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Alexandru Graur, Boris Cazacu, Emanuel Vasiliu, Dimitrie Macrea, Ion Coteanu, Romulus Todoran, Grigore Brâncuș, Marius Sala, Cicerone Poghirc, G. I. Tohăneanu, Petre Ș. Năsturel, Nicolae Saramandu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Adrian Poruciuc, Petru Neiescu, Vasile Arvinte, Constantin Frâncu, Gheorghe Carageani, Petar Atanasov, Eugeniu Coșeriu,  Max Demeter Peyfuss, Thede Kahl, Paul Garde etc. etc. În logica aprecierii domnului Christian Bandu, toți acești prestigioși oameni de știință români și străini, sunt deopotrivă neinformați sau  prizonieri ai „tezelor ideologiei naționale românești în problematica armânească”!

[4] Cf. Dictionnaire Hachette enciclopédique illustré, Paris, 1994, s.v. aroumain.

[5] Deoarece în limba germană nu există vocalele ă și î (â), care sunt specifice sistemului fonetic al aromânei, trebuie să precizăm că, pentru redarea lor, Weigand folosește litera u cu cerculeț dedesubt,  pentru  â,  și litera o cu cerculeț dedesubt pentru  ă.

[6] Aromânii din Albania, pe care Weigand i-a vizitat la Lănga, Elbasan, Berat, în câmpia Muzakia, la Korça, Moscopole, Șipsca etc. își spun rămăńi,, râmăńi,  rrumăn sau  chiar rrmân, toatefiind forme rezultate din același etimon: lat. romanus:  > rumăn > rămăn > rrmân. La acest etnonim lipsește proteza lui a, care este mai rară în graiurile aromânești din Albania (cf. Bardu 2004: 79-80).

[7] Cf. Saramandu 1984:  424, Idem 2004: 82)

(Citit de 1.288 ori, 1 afisari astazi)