Flegma ca argument sau despre discursul urii

Prăbuşirea comunismului ne-a adus una dintre cele mai importante valori, după 1989, şi anume libertatea de exprimare. Nu întâmplător, primii ani post-comunişti au reprezentat o inflaţie fără precedent a publicaţiilor, după care au urmat televiziunile, iar astăzi li se adaugă reţelele de socializare, blogurile etc. Indiscutabil, un mare câştig pentru raţiunea de fi, de a ne exprimă ideile şi a le face cunoscute unui public cât  mai larg. Problema pe care o ridică, însă, noul paradis al exprimării libere, ţine de regulile jocului, de acele valori fundamentale pe care le implică dezbaterea de idei şi informarea corectă.

Asemeni spaţiului politic, dominat din ce în ce mai mult de degradarea valorilor şi de vulgarizarea principiilor fundamentale ale unei democraţii, şi spaţiul unde ne putem exprima atât de liber poate fi compromis prin abjurarea de la regulile de bază, pe fond, de la regulile bunului simţ. Dacă, anul trecut, Gabriel Liiceanu, într-un text antologic, trăgea un semnal de alarmă că, „în comparaţie cu ce se întâmplă acum, primele Parlamente de după 1990 semănau cu Camera Lorzilor”, anul acesta Andrei Pleşu ridică problema vulgarizării ideilor în rândul formatorilor de opinie. În fond, nu cred că numele au fost subiectul  principal al mesajului, cât contracararea unui tip de discurs care tinde să se împământenească şi care nu face altceva decât să sufere de mimetism în relaţia cu fenomenul regăsit la clasa politică. Violenţa limbajului, jigniri, acuzaţii fără argumente, opinii fără drept la replică, obligându-ne pe toţi „să ne scăldăm zi de zi în această mocirlă lingvistică şi, astfel, să devenim în proporţie de masă răi, agresivi şi dureros de neciopliţi” (Liiceanu).

Practic, acest tip de violenţă nu este cu nimic mai prejos, mai puţin periculos, faţă de violenţa propriu-zisă. Istoria ne-a demonstrat că acestea două sunt indisociabile, consubstanţiale, iar tolerarea predicatului rău-voitor în numele ideii de liberă exprimare precede loviturii bâtei în capul celui care nu este cu tine.

Iar modelele acestui faliment nu sunt foarte diversificate, iar personajele nu sunt foarte creative. Dacă ai o dezbatere cu cineva care practică acest tip de „libertate de exprimare”, poţi descoperi că armele lui nu au nici o legătură cu bazele bunului simţ: poţi deveni peste noapte „hitlerist”, „nazist”, „stalinist”, poţi afla că eşti „sluga” unui anumit regim, că eşti „un nimeni” în domeniul tău, că poate ai spart un geam când erai mic, că părinţii tăi nu sunt cine ştii tu că sunt, că au aflat ei ceva despre tinereţile tale.

Mai subtili, unii scriu câte un text în care invocă discuţii private, pentru care nu ţi-ai dat acceptul să devină publice, condimentate, bineînţeles, cu detalii închipuite şi voit distorsionate. Alţii, mai puţin subtili, te înjură, la propriu. Până la urmă, realizăm că metodele practicate în comunism sunt mai aproape de noi decât credeam. Iar dacă unul dintre cei luaţi la ţintă îşi propune să răspundă, apar şi oameni mai educaţi, care se întreabă ce treabă o avea un om cu carte să le răspundă „criticilor” săi, fără însă să se fi indignat când acelaşi, care nu este mai puţin om, a fost linşat public.

Dacă cineva încearcă să-şi ceară dreptatea pe căile unei lumi normale, mai primeşte o lovitură. Este exact precum în povestirea lui Ion Creangă, Moş Ion Roată şi Cuza Vodă: „Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! […]Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai calca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta, Măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!”.

Problema de fond este că, pentru aceşti formatori de opinie despre care vorbim, realitatea nu contează. Însă fenomenul este parte din realitatea noastră cotidiană. Există o flegmă pentru obrazul fiecăruia care nu gândeşte ca ei. Un scuipat cu care unii s-au obişnuit. L-au primit atât de des, încât li se pare normal să le curgă pe faţă. Alţii nu vor să cedeze şi răspund prin puterea ironiei şi greutatea peniţei. Pentru oamenii cinstiţi, tot povestirea lui Ion Creangă este speranţa: „Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea”.  Domnul ţării, în cazul de faţă, este reprezentat, desigur, de cititorii care nu se lasă cuceriţi de discursul urii, subminând astfel falimentul general.

Am putea crede că este cel mai bun lucru pe care ni l-a dat libertatea, şi anume a exprima idei în contradictoriu, însă efectul lor nu poate fi decât negativ atâta timp cât se bazează pe lipsa voită a adevărului. Distorsionarea adevărului cu bună ştiinţă este mai mult decât minciună, este ură. „Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.” (André Glucksmann, Discursul urii).