„Uite la Icsulescu, e mare şef acum, are maşină de lux! Face vacanţe în străinătate şi-şi duce copiii la şcoli particulare. Are un salariu uriaş. Înseamnă că a reuşit în viaţă, nu-i aşa?!? Tu de ce nu poţi? Tu de ce nu ai un salariu uşiaş?”. Discursul ăsta plin de frustări viscerale şi transmis, în forme variate, de la o generaţie la alta mi se pare una dintre cele mai urâte, mai întunecate, mai dureroase forme de „educaţie” contemporană. Perpetuată obsesiv, această „educaţie” poată să formeze nişte oameni concentraţi exclusiv pe căpătuială, pe un soi de parvenire fără repere. Oameni care mie îmi par cumva trişti. Oameni pe care-i văd prinşi, aproape captivi în răfuieli fără mize, fără cauze. Oameni care îşi educă în acelaşi spirit copiii.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Asta îmi aduce aminte de discuţia pe care o aveam, în liceu, cu profesoara de română, la ora de literatură, pe marginea romanului „Ion” al lui Rebreanu, unul dintre romanele mele de referinţă la vârsta adolescenţei: Ion trebuie să fie sau trebuie să aibă? Glasul pământului sau glasul iubirii? A fi sau a avea? This is the question! Probabil că, dacă ne raportăm la „conjugările” moderne ale celor două disperări existenţiale – a fi sau a avea -, suntem tentaţi, în primă instanţă, să răspundem, cu sau fără ezitări, „a avea”. Fie din motive ce ţin doar de instinctul de supravieţuire, fie din nevoia de a fi parte a „sistemului”, de a obţine cumva o confirmare din partea societăţii, cum că suntem exact acolo unde trebuie să fim, aşa cum trebuie să fim. Confirmarea că nu ieşim din decor, nu suntem proscrişi. Fără prea multe „filosofeli”, am putea să spunem doar atât: să fim serioşi, trăim într-o ţară în care impostura, promiscuitatea morală, mediocritatea sunt promovate excesiv în toate registrele, la ore de maximă audienţă. Ţara care şi-a făcut modele dintr-un Ghiţă, din două elene (una de dinainte, una de după ’89), ţara în care mass-media are ca repere penali de mare clasă, ţara în care CNA-ul nu mai funcţionează şi în care şefii unora dintre instituţiile publice se comportă ca nişte vătafi. Deci, e clar: a avea.

Dar tu nu eşti dobitoc. Nu eşti tâmpit. Vrei să-ţi creşti altfel copilul. Nu-l vrei sclavul acestui consumerism accelerat care ne tot înghite, pe zi ce trece parcă mai mult. Nu-l vrei fidel unei ideologii care-l are în centru doar pe „a avea”. Fiindcă tu ştii, chiar dacă faci o vacanţă modestă de trei zile, la Predeal sau stai în Constanţa, pe malul mării, toate după-amiezile de vară, chiar dacă n-ai maşină de lux la scară, tu ştii prea bine cât de mult contează demodatul, anacronicul  „a fi”. Fiindcă nu te închini la eroii zilei care apar în emisiuni ce fac rating pe seama unor persoane cu dizabilităţi mintale sau în care ne uităm vrăjiţi în gura penalilor momentului, aceia care fac şi desfac, din păcate, agenda publică. Tu parcă nu eşti spălat pe creier. Între remarcabila discreţie a unui Mihai Şora, ajuns la 100 de ani şi narcisismul, indecenţa, stridenţa starletelor care vorbesc de dimineaţă până seara doar despre nutriţie, feişăn şi fotbalişti îl preferi pe cel dintâi.

Nimeni nu spune că trebuie să fim educaţi în spiritul unui dispreţ faţă de „a avea”. Dar este esenţial, cred eu, să nu uităm să fim. Înainte de toate, să fim. Buni, fericiţi, pasionaţi de ceea ce facem. Să nu ne fie ruşine să fim şi abia apoi să avem.

(Citit de 439 ori, 1 afisari astazi)