Modul în care oamenii trăiesc astăzi este paradoxal. Cu toate că, majoritatea fac cu greu faţă neajunsurilor de zi cu zi şi nu reuşesc, din cauza frământărilor pentru ziua de mâine, să rămână câteva momente doar cu ei înşişi, pentru a se detaşa şi a uita de greutăţile vieţii, recurg la o supapă pe care noi o numim generic distracţie.

Promotii tablouri pecanvas.ro

Din păcate, aceşti oameni cad într-o capcană subtilă, deoarece distracţia, la rândul ei, le fură din nou posibilitatea de a rămâne cu ei înşişi şi totodată, de a-şi îndrepta atenţia asupra problemelor esenţiale legate de sensul vieţii şi al morţii, etape şi evenimente pe care le vor parcurge cu certitudine. De altfel, acest sens al noţiunii de distracţie nu este  doar o pură speculaţie teologică, ci reprezintă a doua definiţie – pe  care„Privind mai atent, observăm că distracţia, în realitate, îl distrage pe om de la întâlnirea cu sinele său şi cu Dumnezeu, privându-l pe acesta de accesul la bogăţia şi plenitudinea cunoaşterii. Îndemnul anticilor transformat în proverb este extrem de sugestiv: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acest proces nu va avea loc decât în măsura în care fiecare persoană umană va lupta pentru a-şi crea propriile momente de însingurare.” eu aş fi aşezat-o pe primul loc – pe care o conferă termenului dicţionarul explicativ al limbii române: DISTRÁCȚIE, distracții, s. f. 1 reprezintă:  Ceea ce distrează, ceea ce produce destindere sufletească; amuzament, petrecere; agrement. 2. Lipsă de atenție, de concentrare, neatenţie, absenţă. – Din fr. distraction, lat. distractio.

Aşadar, privind mai atent, observăm că distracţia, în realitate, îl distrage pe om de la întâlnirea cu sinele său şi cu Dumnezeu, privându-l pe acesta de accesul la bogăţia şi plenitudinea cunoaşterii. Îndemnul anticilor transformat în proverb este extrem de sugestiv: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acest proces nu va avea loc decât în măsura în care fiecare persoană umană va lupta pentru a-şi crea propriile momente de însingurare.

Mântuitorul Hristos reprezintă modelul absolut în acest sens. El, în perioada activităţii sale publice, deşi era şi Dumnezeu, nu doar om, simţea, ca om, ca o consecinţă a socializării cu cei cu care intra în dialog, nevoia de a se retrage în singurătate pentru a se ruga şi pentru a rămâne în comuniune profundă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ca firea sa omenească să primească iluminarea şi forţa necesare ca să-i ajute pe oameni.

Fără să participăm şi fără să ne împărtăşim din energiile dătătoare de viaţă ale Preasfintei Treimi nu ne vom putea ajuta nici pe noi şi nici pe semenii noştri, deoarece posibilităţile şi puterile noastre sunt extrem de limitate. În mijlocul distracţiilor în care omul se refugiază pentru a-şi afla aşa-zisa fericire, el se pierde pe sine încet-încet, înstrăinându-se de sine, de Dumnezeu şi de oameni, suportând o apăsătoare stare de absenţă. Trezirea la realitate din drogul distracţiei îi descoperă omului o stare de vid existenţial, un gol lăuntric care îl sperie şi pe care nu va şti cum şi cu ce să-l umple. Ceea ce este mai dureros este faptul că, într-un asemenea ritm, oamenii se vor trezi că, în realitate, ei nu sunt pe nicăieri: nici cu ei înşişi, nici cu Dumnezeu şi nici cu semenii lor, existenţa scăpându-le printre degete sau transformându-se într-o banalitate lipsită de orice semnificaţie ori consistenţă.

Pentru ca pericolele să fie evitate, cu atât mai mult cu cât acestea sunt întreţinute de lucrarea duhurilor căzute, fiecare om trebuie să exerseze atenţia spirituală ce poartă în literatura ascetică numele de trezvie (atenţie). Trezvia este în primul rând luarea aminte la noi înşine, la cele ce se petrec în interiorul nostru, la gândurile care ne asaltează, este luare aminte la sugestiile care ne vin, la consecinţele lecturilor pe care le facem. Ea se manifestă şi prin paza minţii, pentru înlăturarea din minte a ceea ce este negativ, pentru neprimirea în minte şi necontinuarea în conştiinţă a lucrurilor care sunt aducătoare de nelinişte, care duc la dezorientare şi devieri.

Unul dintre părinţii Filocalici, Isihie Sinaitul ne oferă pe parcursul unui paragraf câteva coordonate ale acestei lucrări interioare, necesare dezvoltării spirituale a oricărui om: Cei ce iubesc învăţătura trebuie să ştie şi următorul lucru – că demonii cei răi, având invidie faţă de noi, din pricina folosului mare al acestei luptei, din cauza posibilităţii înţelepţirii noastre şi a urcuşului către Dumnezeu, deseori ascund de noi şi încetează această luptă tainică (având în acelaşi timp şi intenţia) ca, atunci când noi, uitând de primejdiile atacurilor venite din partea lor, rămânem fără grijă, ei să răpească mintea noastră (în visare) şi iarăşi să ne facă nepăsători şi neatenţi faţă de inimă. Căci ei au un singur ţel, o singură grijă şi o singură lucrare – aceea! de a nu lăsa inima noastră să fie atentă faţă de sine, ştiind ce bogăţie se adună astfel în suflet. Însă noi tocmai atunci (în momentul de linişte al luptei) să ne avântăm cel mai mult cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos în contemplaţii duhovniceşti – şi lupta va începe iarăşi în minte. Numai să facem totul cu sfatul, ca să spun aşa, al Domnului însuşi şi cu smerenie mare.

 

Sursa foto: Kissfm.ro

(Citit de 378 ori, 1 afisari astazi)