DIALECTICA BINELUI ȘI RĂULUI. „A NU JUDECA PENTRU A NU FI JUDECAT”

Dialogul acesta, prilejuit de emoția morții, în care unii găsesc să judece manifestările tinerilor implicați în această dramă este unul cu profunde semnificații. Nu cred ca este datoria noastră aceea de a da verdicte lumești lucrării divine…

Parintele Paneloux, eroul lui Camus din „Ciuma” crede fără nicio șovăială într-o ordine rațională, care ar fi asigurată de un Dumnezeu justiţiar și înțelept. De aceea, pentru erou, apariția și ravagiile ciumei printre concetățenii săi nu constituie un „scandal”, nu îl pun în conflict cu existența; convingerea lui este că ciuma are o justificare mai îndepărtată, totuși o justificare: „prea multă vreme această lume s-a învoit cu răul, prea multă vreme s-a bizuit pe iertarea cerească”. Oamenii se ticăloșiseră și se complăceau numai în „divertisment”, cum ar fi spus Pascal, sau cum am spune despre tinerii aceştia din „clubul morții”.

DAR…DAR… Într-un sfârșit, părintelui Paneloux începe să i se clatine credința în lume; el constată că nu este posibil întotdeauna să convertești răul într-un bine superior. Există și cazuri în care răul rămâne în exclusivitate un rău, de pildă suferința copiilor (vezi și cazul bebeluşilor nevinovaţi morți la maternitatea Giuleşti, sau al celor 116 copii morți în 1930 în biserica din Costești în vinerea Patimilor) pentru care nu poate fi găsită nicio justificare: „Căci, dacă e drept ca libertinul să fie fulgerat, este de neînțeles suferința copilului” („Ciuma”). De aceea, în spirit creștin, aleg să cred că totul este „în mâna lui Dumnezeu”, să cred Lui, să aleg iubirea şi mila Lui, ca să nu fiu redus la a nega totul…

Fiind preot nu pot să nu fiu alături de toți acești tineri plecați dintre noi. Nu am eu calitatea să-i judec pentru sfârșitul lor. Îi compătimesc și mă rog pentru sufletele lor, dar și pentru sănătatea celor aflați în viață cu trupurile cicatrizate; puteau fi copiii mei, rudele mele. Durerea mea este și trebuie să fie aceeași pentru oricine ar fi în această situație.

Ne putem ruga, putem crede, putem iubi, putem îndruma către îndreptare, dar a judeca rostul întâmplărilor din viaţa aceasta este mai presus de mintea noastră. Ne este dat să credem, dar și atunci când avem impresia că suntem între cei credincioși, trebuie să avem oglinda nimicniciei firii omenești, asemenea tatălui copilului lunatic, care mărturisește: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” Întâlnim un paradox în aceste cuvinte ale tatălui pentru că ne-am întreba cum putea să spună că el crede, dacă nu avea credinţă? Raportându-ne la noi, creştinii, dacă credem, ne putem ruga ca Dumnezeu să ajute credinţei noastre. Însă spusele acestea ale tatălui fac parte din categoria cuvintelor paradox, expresiilor paradox pe care le întâlnim în Sfânta Scriptură: „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi  ” sau „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” sau, cum spune Blaise Pascal: „Nu M-ai fi căutat, dacă nu M-ai fi găsit. Aşa că nu fi neliniştit”. A crede că ești credincios și deții prerogativa judecății semenilor mi se pare mai degrabă o manifestare a necredinței; și aceasta pentru că samarineanul milostiv, sutașul roman sau cei de pe urmă veniți la „nunta Fiului de Împărat” erau considerați, nu-i așa, cei „extra muros”, cei care erau priviți de „cei aleși” (așa cum se considerau ei) ca nevrednici și neprimitori de răsplata divină cea bună și dreaptă. Nu pare un tablou contemporan acesta?

Iisus Hristos avertizează: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”, pentru că, în viziune creștină, cheia în clipa în care manifestăm această poftă de a gândi pentru cel de lângă noi, superficial, ne este dată tot de Mântuitorul prin porunca desăvârșirii: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Iar atunci când ne îndeamnă să iubim pe „aproapele nostru”, nu ne indică cât de virtuos sau vicios este acesta, cât de vrednic sau nevrednic este acesta, cât de bun sau rău este. Dialectica aceasta a binelui și răului, a evidențierii binelui doar în „lupta” cu răul a făcut din Dostoievski un romancier atât de apreciat și de contemporan. Rodion Raskolnikov este exponentul acestei lupte, trecând de la „totul este permis” la suferința purificării și mărturisirii păcătoșeniei…

Dragoș Bălan