Sebastian Ghiţă, Dan Voiculescu, Dan Diaconescu, Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu. Am putea să o menţionăm şi pe Elena Udrea, prin prisma relaţiei speciale pe care o are cu „Evenimentul zilei”, dar şi pe omul de afaceri constănţean Sorin Strutinsky, prietenul fidel al fostului primar Radu Mazăre. Numele lor au fost legate direct de tot ce a însemnat presa mainstream din România ultimilor ani.
Au fost/sunt consideraţi moguli şi au reuşit, cu sau fără voia lor, dar absolut previzibil, să transforme trusturile pe care le-au deţinut sau încă le deţin în oglinzi ale propriilor lor persoane. Presă pe persoană fizică, dacă putem spune aşa… Nu s-a mai vorbit despre Antena 3, ci despre „antenele lui Voiculescu”. Nu s-a mai spus „RTV”, ci „televiziunea lui Ghiţă”. „Adevărul” a fost ziarul lui Patriciu, tot aşa cum OTV-ul a fost al lui Dan Diaconescu, iar TV Neptun-ul, televiziunea lui Mazăre & Co.
Doamna Udrea a fost uneori prezentată drept doamna politicii româneşti, chintesenţa dreptei, a înţelepciunii şi a profesionalismului. Totul, ostentativ, într-o megalomanie jenantă. Strident, de prost gust, lipsit de bun simţ. Decadent pentru presa din România, la două decenii de la căderea comunismului.
Nu ne-am mai uitat la realitate, ci la realitatea lor. Interesul n-a mai fost public, a fost interesul lor. Ce poşete poartă doamna Udrea, cum face ea sport în parc, cum se coafează, ce creme foloseşte. Cum le transmite Mazăre procurorilor să-l pupe în fund, cum le numeşte pe magistrate „căţele”. Cum îşi suportă „domnul profesor” propriul dezastru, disecat şi răsdisecat de televiziunile sale.
Adevărul trist, hidos, greu de suportat, aşa cum este, e acela că interesul public a fost confiscat. Furat. A fost cosmetizat, cenzurat, prelucrat după chipul şi asemănarea lor. În ultimii zece ani am văzut mulţi „baroni” căzând. Mulţi. Stupefiaţi de ceea ce li se întâmplă, şocaţi de faptul că pierd puterea în judeţele pe care le-au condus despotic şi-n care banul public a fost direcţionat după bunul lor plac. A venit, acum, vremea mogulilor. A celor care au avut sau încă au, direct sau prin interpuşi, trusturi de presă în care realitatea a fost suspendată. Pusă pe pauză. Omul de rând n-a mai contat. Lupta anticorupţie – perfectibilă, ce-i drept – a fost descrisă drept cea mai mare dintre nenorocirile posibile. Judecătorii curaţi şi tineri au fost linşaţi. La fel, ziariştii de bună credinţă, nepătaţi, profesionişti. Ne-am uitat ca proştii, ani în şir, la ceva ce nu mai avea demult legătură cu lumea reală.
Mai devreme sau mai târziu, însă, adevărul iese la iveală. Întotdeauna. Începe, poate, demogulizarea presei din România. Tot ce pot să sper este ca asta să se traducă printr-o presă mai curată, prin ziarişti care ţin mai mult la igiena lor morală, la adevăr, la interesul public. La ce înseamnă presa, de fapt.
Nici un comentariu