Cartea De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei, scrisă de Daron Acemoglu şi James A. Robinson, primul, profesor de economie la MIT, iar cel de-al doilea, la Harvard, şi tradusă la editura Litera în 2015, este o analiză care îşi propune o abordare ieşită din teoriile clasice asupra originii înavuţirii/sărăciei regiunilor/ţărilor/continentelor. Deloc întâmplător, autorii, încă de la început, contrazic influenţa determinantă a geografiei, culturii, istoriei sau religiei.
Cei doi autori consideră că dacă avem exemple de oraşe precum Nogales, care jumătate se află în Arizona, SUA, iar cealaltă jumătate în Mexic, cu venituri total diferite pe cap de locuitor (în favoarea SUA, evident) acest lucru este explicabil prin evoluţia instituţiilor din cele două state, atâta timp cât, din punct de vedere istoric, geografic şi cultural, cu câteva sute de ani înainte nu era nimic diferit. Cu alte cuvinte, poţi trăi în aceeaşi arie geografică, să porneşti de la aceeaşi cultură şi religie, iar frontiera, care uneori este un râu, să fie nu doar frontieră dintre două state, ci şi frontieră dintre sărăcie şi bogăţie, libertate şi autoritarism sau dintre o viaţă în care securitatea fizică este garantată, în timp ce „dincolo” este un război al cartelurilor de droguri.
Explicaţia? Unele societăţi au dezvoltat instituţii slabe, care au acţionat în favoarea unor grupuri de interese, în timp ce altele au dezvoltat instituţii puternice, bazate pe pluralism, conducere participativă, separaţia puterilor. Relevantă este şi comparaţia dintre primii cei mai bogaţi oameni ai lumii, unul mexican, celălalt american: Carlos Slim a dezvoltat o companie care a fixat un monopol în domeniu, în Mexic, în timp ce Bill Gates, cel puţin la fel de bogat, a primit o amendă semnificativă în SUA când a fost anchetat pentru ceva similar. Compania lui Slim s-a dezvoltat pe baza relaţiilor politice ale proprietarului, în timp ce Microsoft este una dintre cele mai inovatoare companii ale sfârşitului secolului al XX-lea. Când Slim a încercat să facă bani în aceeaşi manieră şi în SUA, tacticile lui nu au funcţionat.
În cursul „primăverii arabe”, atât egiptenii, cât şi tunisienii considerau că absenţa drepturilor politice este cauza fundamentală a problemelor lor economice. Dezvoltarea unui stat ineficient şi corupt, pe de o parte, şi o societate în care talentul, creativitatea şi educaţia sunt suprimate, pe de altă parte, au fost principalele elemente care au stopat modernizarea acestor societăţi. Iar rădăcinile acestor probleme sunt, în primul rând, politice, şi abia apoi, economice.
Puterea politică a fost confiscată de un grup restrâns şi a generat multă bogăţie pentru cei din jurul unor lideri. Aceştia, alături de familiile lor, au întotdeauna vieţi de nababi, în timp ce popoarele lor trăiesc în sărăcie. Din acest motiv, protestatari precum cei din Piaţa Tahrir din Cairo, care cereau un stat fără corupţie şi o societate în care să primeze egalitatea de şanse, au fost mult mai apropiaţi în a pune un diagnostic virusului care cuprinsese ţara lor, în comparaţie cu comentatorii politici sau profesorii care au mizat pe teoriile istorico-religioase.
Este foarte adevărat, susţin autorii mai-sus amintiţi, „în timp ce instituţiile economice sunt indispensabile pentru a face o ţară să fie săracă sau prosperă, politica şi instituţiile politice sunt cele care decid ce instituţii economice deţine o ţară”. În aceeaşi ordine de idei, ţările sărace sunt sărace din cauza celor care deţin puterea şi iau decizii greşite care generează sărăcie, însă „aceştia înţeleg greşit nu în mod neintenţionat sau din ignoranţă ci în mod deliberat”. Pentru ei este mult mai importantă propria îmbogăţire decât o distribuire echitabilă a averii naţionale. Exemplele sunt nenumărate în istoria recentă: Hosni Mubarak în Egipt, Muammar Gaddafi în Libia, Kim Jong Il în Coreea de Nord sau nenumăratele exemple ale Americii Latine. Pentru acest tip de lideri nu este important ca populaţia să se bucure de un nivel mai ridicat de trai atâta timp cât asta le-ar putea periclita puterea.
Uitându-ne din această perspectivă spre România, poate ar trebui să căutăm mai mult în interiorul nostru răspunsuri şi mai puţin în poziţionarea în zona Balcanilor, a apartenenţei la Ortodoxie, destin etc. Chiar mai particularizat, dacă este să introducem analiza până la nivelul oraşului Constanţa, cred că ar fi interesant de observat ce fel de proiecte şi soluţii vor găsi candidaţii la fotoliul de primar, pornind de la statistici care arată trendul descendent al oraşului/judeţului în comparaţie cu oraşe/judeţe similare ale României (vezi Cluj, Timiş, Argeş).
Poate nu ar fi rău dacă s-ar încerca o evaluare a instituţiilor responsabile, pentru a se stabili dacă acestea au fost în slujba cetăţeanului sau a unor familii, dacă afacerile private s-au bucurat de stimulente sau cele mai mari dintre ele au depins de licitaţii care nu au încurajat piaţa liberă; dacă oamenii politici s-au îmbogăţit într-un ritm total disproporţionat faţă de restul populaţiei; dacă proprietarii mass-media au legături total imorale cu mediul politic; şi, nu în ultimul rând, dacă aceste instituţii, după ce alte instituţii ne-au arătat că răul este la noi nu la alţii, încearcă să-şi creeze mecanisme prin care să blocheze perpetuarea răului sau pur şi simplu merg mai departe, aşteptând următorul eşec pe spatele nostru.
Sunt absolut convins că teoria lui Daron Acemoglu şi James Robinson este aplicabilă Constanţei, cred că doar cei care nu vor să vadă adevărul caută explicaţii în trecutul otoman, slaba populare a teritoriului în urmă cu o sută de ani sau… mentalitatea unui oraş – port. Lipsa unor instituţii incluzive în dauna celor extractive a făcut ca poziţia de al doilea oraş al ţării să fie o amintire frumoasă. Din acest motiv, cred că, dacă mai doreşte să spere la acel statut, Constanţa trebuie să se uite spre instituţiile ei publice, cele care sunt responsabile de asigurarea unei competiţii reale pe piaţă, de pluralismul politic, de transparenţa deciziilor.
Nici un comentariu